Gazetărie la botul calului

Dacă mi-ar cere cineva să scriu, acum, cîteva pagini despre Constantin Noica, aş avea trac. Deşi l-am cunoscut îndeaproape, deşi m-am format în preajma lui, l-am citit, am participat, alături de cîţiva prieteni, la o serie de seminarii private pe texte de Platon, Hegel şi Goethe, omul continuă să mă intimideze. Nu te poţi pronunţa nonşalant, cu un fel de promptă suficienţă, asupra unui personaj şi asupra unei opere care depăşesc măsura obişnuitului. Trebuie să ai ceva cunoştinţe, ceva experienţă hermeneutică, cîţiva ani de studiu răbdător şi mult curaj. Sînt cu atît mai surprins cînd văd cu cîtă uşurinţă domni, doamne şi domnişoare, fără un minim palmares în materie, îşi iau îndrăzneala de a se pronunţa, expert, pe marginea filozofului. „Ce oameni fericiţi!“ – îmi vine să spun. Fără complexe, fără ezitări, fără inhibiţii. Ce atîta prudenţă? Nu există teme tabu pentru gazetarul autohton. Avem „libertate de expresie“ şi nu ne sfiim să profităm de ea, fără fandoseli şi scrupule inutile. 

Pe blog-ul

au apărut, pe 13 aprilie (zi fatidică!), două articole ample semnate de doamnele Ramona Găină şi Oana Cernat. Nu le cunosc. Ambele articole vorbesc (şi) despre Noica. Le-am citit cu legitim interes, dar şi cu o crescîndă stupoare. Carevasăzică oricine poate să spună orice despre orice şi despre oricine. Sursa primului articol este, între altele, Norica, o simpatică bibliotecară de la Păltiniş. Pot să înţeleg că, asemenea multor inşi care au gravitat, în postùri diferite, în jurul lui Noica, şi draga de Norica a fost înclinată să se pună în valoare ca „martor“ aflat în confidenţa magistrului. Ea nu e, totuşi, o autoritate infailibilă în materie. Relatările ei sînt fruste: Noica „servea

dimineaţa un pic de ceai“, se plimba, iar „după ora 2 începea din nou scrisul şi gîndirea“. În plus, amintirile Noricăi sînt mai mult decît neglijente: i se povestise, cred, că dl Noica încercase, cîndva, să-i înveţe un minim de engleză pe ospătarii de la Snagov, dar, pentru ea, povestea a căpătat culori noi: dl Noica voia, chipurile, să-i înveţe germana pe ospătarii din Păltiniş. Mai aflăm că filozoful locuia într-o cameră „micuţă“ (ceea ce e adevărat), cu un „dulap imens“ (ceea ce e ilogic şi fals). Ni se mai spune că „marele om“ umbla îmbrăcat într-un palton ponosit, „paltonul său de la închisoare, de la Jilava“. Norica credea, aşadar, că puşcăriaşii purtau, în penitenciare, paltoane aduse de-acasă. O să ziceţi că toate astea sînt fleacuri. Nici eu nu le acord în sine cine ştie ce importanţă. Şi nici nu o fac vinovată pe Norica de rea intenţie sau de cine ştie ce grave inadvertenţe. Ceea ce mă irită este tocmai pompa testimonială cu care sînt reproduse detalii minore şi deformate, în textul unui gazetar care crede că detaliile cu pricina sînt foarte interesante „informaţii“ despre personajul evocat. Apropo: nu e adevărat că Noica „a lucrat la tot ce însemna opera lui Blaga“. E adevărat că s-a străduit să impună traduceri din Blaga în limba germană, dar nu s-a ocupat niciodată, monografic sau altfel, de „opera“ lui. În sfîrşit, a fost o foarte proastă idee redacţională să se aşeze, la începutul articolului semnat de doamna Găină, o fotografie cu Noica şi Adrian Păunescu (aflat într-un scurt „exil“ la Păltiniş). Am mai dat undeva peste o suprarealistă analogie între „Şcoala de la Păltiniş“ şi Cenaclul „Flacăra“. E o aiureală. Iar dl Noica s-a fotografiat cu tot felul de lume, ceea ce nu îngăduie dimensiunea „emblematică“ acordată pozei în discuţie. 

Articolul doamnei Oana Cernat e şi mai tare. Dînsa „cercetează“ raporturile unor „mari români“ cu divinitatea. Am aflat, astfel, cîteva lucruri năucitoare. Noica, de pildă, „avea grijă ca ucenicii săi să înveţe de la el

“. Filocalia se citeşte, nu se „învaţă“ de la cineva. În orice caz, Noica, deşi se întîmpla să citeze din textele Părinţilor, nu le-a „seminarizat“ vreodată cu „ucenicii“. În acelaşi articol e pomenit şi Petre Ţuţea, ca fiind cineva „care a reuşit să-şi ducă scriitura

pînă la capăt“. Nu pricep ce vrea să spună, de fapt, dna Cernat, dar dacă sugerează cumva că Ţuţea şi-a împlinit opera scrisă e, din păcate, neadevărat. Întîi că n-a crezut în vocaţia lui de scriitor (prefera să se situeze mai curînd în zona oralităţii socratice) şi apoi că a lăsat foarte puţine manuscrise rotunde. Formidabile sînt însă, în „contribuţia“ dnei Cernat, rîndurile dedicate lui Mircea Eliade. Aflăm despre el că „a început să ia contact cu divinitatea de la o vîrstă fragedă“. Dovada? „La doar 14 ani a scris articole de entomologie“! Adică despre insecte! Crede oare autoarea că „entomologia“ e o ramură a teologiei? Urmează, oricum, un rapid (şi greşit) inventar al „ideilor“ religioase ale lui Mircea Eliade, pe care le-ar fi „aşternut în 18 volume de enciclopedie a religiilor“. Prin urmare, dna Cernat n-a văzut niciodată lucrarea cu pricina, căci, dacă ar fi făcut-o, ar fi aflat că ea nu e „aşternută“ pe hîrtie de Eliade. El e doar coordonatorul unei echipe numeroase şi autorul cîtorva „intrări“. 

Ce vreau să spun? Că dacă vrei să te ocupi de autori şi teme de mare anvergură, implicînd deja o amplă tradiţie academică, biblioteci întregi de exegeză şi de reflecţie, e jenant să trimiţi spre valorificare gazetărească însăilări ignare, încropite iresponsabil, la repezeală, cu un tupeu sinucigaş. Nu se face! Nu e frumos! Mai vreau să zic însă şi că o redacţie serioasă trebuie să ştie să pună între paginile ei tipărite şi invazia diletantismului filtrele necesare pentru a nu-şi dezamăgi cititorii.