– Nici unul nu este vinovat, că așa sînt copiii, nu poți să-i învinuiești pentru așa ceva…

De-abia zilele trecute am realizat cît de des aud acest răspuns în ultima vreme și am început să înțeleg, brusc, semnificația acestui răspuns. Despre ce este vorba?

Pentru a analiza evoluția judecății morale la copii, Jean Piaget a imaginat, prin 1930, ceea ce a numit „dileme morale“. Le am folosit și eu pentru a-mi face lucrarea de licență în psihologie și le-am utilizat și pe terenurile mele din Gorj, așa că sînt familiarizat cu răspunsurile pe care le dau atît copiii, cît și adulții. Iată, spre ilustrare, o astfel de „dilemă“:

Un tată avea doi copii și ambilor le-a interzis să intre în biroul său cîtă vreme el nu este acasă. Într-una din zile, unul dintre copii intră în cameră și se joacă cu creioanele colorate de pe biroul tatălui său. Din greșeală, atinge însă călimara și face o pată mică de cerneală pe birou. Peste ceva timp, celălalt copil, vrînd să-i facă tatălui o surpriză, intră și el în birou și face ordine prin cameră. Din greșeală, atinge însă și el călimara și face o pată mare pe birou. Ce crezi tu, Ionică, cei doi copii sînt la fel de vinovați sau nu?

Repetată în mai toate culturile lumii, această dilemă morală producea aceeași succesiune de răspunsuri pretutindeni: inițial, copiii spuneau că al doilea este mai vinovat deoarece a făcut o pată mai mare; în stadiul următor, considerau că amîndoi sînt la fel de vinovați, căci tatăl le-a interzis ambilor să intre în birou și nici unul nu a ascultat ce le-a spus tatăl; de-abia într-un al treilea stadiu, cînd copiii sînt deja mari, încep să considere că al doilea este mai puțin vinovat, căci a avut o intenție bună. După această descoperire a punctului de vedere al Celuilalt, a subiectivității interlocutorului, judecata morală se dezvoltă mai departe pînă la formularea și interiorizarea principiilor morale abstracte (de exemplu, condamnarea morală a furtului, indiferent de autor sau de paguba produsă – un ou sau un bou, de pildă).

De peste douăzeci de ani, folosesc acest exemplu la cursurile mele de introducere în antropologie, pentru a ilustra relația dintre egocentrism și etnocentrism și dificilul proces de „decentrare“, de punere în punctul de vedere al celuilalt. Îi întreb deci, mai în joacă, mai în serios, și pe cursanți cum ar răspunde ei la această dilemă morală. De regulă, cineva începe prin a spune că amîndoi copiii sînt la fel de vinovați, căci au încălcat regula, consemnul tatălui de a nu intra în birou. Bine – zic – are cineva și altă părere? Inevitabil, apare apoi și răspunsul de stadiul trei: al doilea e mai puțin vinovat, căci a avut o intenție bună. OK – zic eu atunci –, hai să vedem ce înseamnă toatea astea! Și încep să explic. Ei bine, în ultimii doi-trei ani, a început să apară, spontan și insistent, răspunsul redat mai sus: nici unul nu este vinovat, căci „așa sînt copiii!“ Serios?! – îmi vine mie să reacționez, dar mă abțin. Răspunsul mă ia însă pe nepregătite, căci îmi strică toată demonstrația. Piaget nu a primit niciodată un astfel de răspuns (probabil și pentru că nu a întrebat decît copii pînă în 18 ani), dar nici eu n-am întîlnit această „judecată morală“ pînă recent.

Zilele trecute, am realizat că am parte de această judecată inedită doar la cursurile de master, iar cei care răspund astfel sînt deja părinți. Nu mai este deci vorba despre „dezvoltarea judecății morale la copii“, ci despre gîndirea morală a părinților. Astfel, surpriza s-a transformat, brusc, într-un soi de revelație: drepturile copilului! Copilul nu poate fi vinovat pentru simplul motiv că nu trebuie niciodată învinuit, cam așa ar putea fi rezumată noua moralitate a parenting-ului. Un soi de psihanaliză morală second hand ocupă deja biblioteci întregi de sfaturi pentru mame și tați, este interiorizată de tinerii părinți ca o biblie domestică și devine chiar comportament de control civic: să vină protecția copilului la vecini, că-și terorizează copilul, l-am auzit plîngînd de cîteva ori săptămîna asta!

În spatele acestor practici tot mai frecvente și la noi se află convingerea, împrumutată total eronat tot din psihanaliză, că nu trebuie să frustrezi copilul. Am văzut și în filme, nu-i așa, că un copil dintr-o familie disfuncțională devine, fără voia lui, delincvent. Da, se poate, dar a învăța copilul că în viață există și reguli ce trebuie respectate nu înseamnă a-l „abuza“. Unele dintre cele mai timpurii „frustrări“ pentru copil constau în faptul că trebuie să facă la oliță sau că, la un moment dat, trebuie să renunțe la sînul mamei. Ce facem, renunțăm și la astea ca nu cumva să l frustrăm? În plus, dacă atrage atenția asupra importanței evenimentelor timpurii din viață în structurarea ulterioară a personalității, psihanaliza subliniază și faptul că doar frustrarea este structurantă, capabilă să ne transforme în ființe sociale mature și (inevitabil) responsabile. Rezultatul acestei supraprotecții aproape compulsive, provenită adesea din autoculpabilizarea părinților actuali că nu au timp suficient să se ocupe de copiii lor, este, astfel, opus intențiilor: transformînd copilul într-o ființă amorală („nu poate fi vinovat!“), acest model de educație îl infantilizează și îl împiedică să devină o ființa morală într-o societate funcțională. Cînd va ieși din cocoon-ul parental și se va lovi de primele reguli – deci interdicții –, va exclama precum țăranii lui Topîrceanu confruntați cu agentul sanitar: Ce-ai cu noi, mă? Pentru ce să dăm cu var?… Urmează, din prima zi de facultate, Hey! Teachers! Leave those kids alone! De acord, dar mi s-a întîmplat să am studenți care s-au revoltat sau aproape că le-au dat lacrimile cînd le-am spus că au toată libertatea să își aleagă subiectul de examen, căci au realizat brusc ce înseamnă povara libertății de alegere.

Zilele trecute, la (re)lansarea cărții lui Dorin Bodea, Cine sînt eu?, mi au căzut ochii pe niște rezultate la un chestionar realizat de autor: 60% din românii angajați în privat sînt de părere că „hoțul neprins este negustor cinstit“, iar 82% consideră că „normele și regulile nu au o strînsă legătură cu viața practică de zi cu zi“. Se cheamă anomie! Nu cumva aceasta ține și de acel „nici unul nu este vinovat“, de amoralitatea învățată de mic, care îți permite creativitate, dar nu te inițiază și în responsabilitate?