Dezbaterea prezidenţiabililor - cîteva impresii -
Cred că pot asuma, în mod legitim, postura obiectivităţii. Am devenit "obiectiv" nu pentru că m-am străduit să gîndesc la rece, nu pentru că nu am simpatii de partid şi nici pentru că îmi contemplu ţara de la distanţă, cu un ochi clinic. Am devenit obiectiv pe bază de oboseală şi melancolie. Sînt un conglomerat de dezamăgiri. După douăzeci de ani de libertate şi democraţie, nu mi-a rămas întreagă nici o speranţă, nici o iluzie. N-am reţinut, în acest interval, nici un personaj politic de anvergură. Nu ştiu să explic acest marasm crepuscular. Să fie consecinţa "zbuciumatei noastre istorii" care ne-a lăsat fără oase, să fie vreun defect etno-genetic ireparabil, vreo combinaţie de inerţie fanariotă şi sminteală comunistă, sau e vorba numai de stricta mea, pre-senilă, acreală? Fapt e că nu mai am porniri constructive, entuziasme, pasiuni contingente. Sînt demobilizat. Şi, ca atare, "obiectiv". Din perspectiva acestei triste obiectivităţi, am contemplat fără nici un frison partizan dezbaterea de vinerea trecută a celor trei prezidenţiabili. Textul pe care îl citiţi a fost scris a doua zi, în sîmbăta dinaintea alegerilor. Nu ştiu ce-o să iasă şi nu ştiu eu însumi cum am să votez. Voi merge la vot pentru că am pledat pentru votul obligatoriu şi trebuie să fiu consecvent. O idee ar fi să dau un vot nul, alta " să votez cu Crin Antonescu în primul tur şi, în al doilea, cu Băsescu, ţinîndu-mă de nas " cum spusese Adam Michnik că va vota pentru un al doilea mandat al lui Lech Walesa. Ceea ce am văzut vineri seara n-a fost însă de natură să-mi limpezească opţiunile. Impresia generală, care e departe de a mă face fericit, este că Traian Băsescu are un important atu faţă de ceilalţi candidaţi: dă impresia unui bărbat adult. Cu defecte, cu striuri caracteriale discutabile, cu moduri de comportare adeseori stingheritoare, cu o carenţă congenitală a gustului pentru armonie, dar adult: trecut de euforiile pubertăţii, de vîrsta gesticulaţiei goale, în care asumi roluri "de efect", afişezi romantisme misionare, dar te mişti, de fapt, sub tutela altora. Prin contrast, ceilalţi doi candidaţi par, în moduri diferite, necopţi. Crin Antonescu e de o juvenilitate zglobie, Mircea Geoană " de o juvenilitate silitoare. Cel dintîi cultivă stilul nărăvaş, plăcerea de a fanda, jactanţa ludică, replica şmecheră, dosul de palmă şi fenta, celălalt se complace într-o cuminţenie lemnoasă, îşi face lecţiile grijuliu şi le debitează crispat, neconvingător, ca pe o materie neasimilată. Mircea Geoană pare mereu surprins cu o zi înainte de bacalaurat. E, în genere, decent, uneori aproape înduioşător, dar simţi, dindărătul fiecărui cuvînt şi al fiecărei atitudini, postura executantului. Retoric vorbind, Crin Antonescu e cel mai înzestrat. (Primul lui discurs a fost cel mai bun dintre cele trei.) Dar a digerat defectuos mica victorie de la Cluj, înţelegînd s-o reediteze stilistic prin îngroşarea conturelor. A fost cel mai agresiv dintre toţi, într-o ţară şi într-un moment în care lumea tocmai de agresivitate s-a săturat (lecţie bine înţeleasă de Traian Băsescu, mult mai puţin ofensiv ca de obicei). Prin strategia aleasă, Crin Antonescu n-a reuşit decît să fie un Băsescu mai curăţel şi mai săltăreţ, un Băsescu de coloratură, pentru băieţii ceva mai fini. Desemnarea lui Tudor Chirilă drept "model moral" a fost stupefiantă. Ostentativ "electorală" şi abuzivă. (Salut reacţia promptă a dlui Chirilă, de o excelentă ţinută.) Traian Băsescu, renunţînd, în bună măsură, la stilul contondent (o decizie inteligentă), a reuşit să fie mai plicticos ca de obicei (deşi, recunosc, dacă e contondent i se reproşează că nu e niţel mai plicticos). A vorbit prea mult de "realizări" ale ultimilor cinci ani, într-o emisiune dedicată următorilor cinci, a asumat, arbitrar, succese care nu-i revin în mod direct (aderarea la UE, Summit-ul NATO de la Bucureşti etc.) şi a mizat prea apăsat, cum o face de obicei, pe coarda patriotică (din categoria lacrimii pe steag, pe imn şi pe popor, cu noutatea, deconcertantă, a zelului mistic, concretizat în convertirea de păgîni). Nu gust nici invocarea pioasă a nevestei, ca replică (subînţeleasă) la rumorile (explicite) privind eventuale relaţii "neprincipiale". Dar, iarăşi, joacă în favoarea lui o anumită maturitate. Cînd greşeşte, greşeşte pe mîna lui, şi nu pe a altora. E mereu el însuşi, e autonom, e propriul său "manipulator". Mircea Geoană a fost corect. Dar din păcate are un talent inconfundabil de a da cu oiştea-n gard şi cu nuca-n perete. Citează hodoronc-tronc din Sf. Ioan Gură de Aur, se felicită că nu şi-a evacuat soacra, vrea să pară sobru şi nu e decît plat, mizează adesea pe ce nu are (umor, fantezie, duritate) şi nu valorifică suficient ce are. Notez, totuşi, că e singurul dintre candidaţi care a avut şi cuvinte bune despre contra-candidaţii săi (în timpul discuţiei despre educaţie) şi că a făcut o bună impresie în final, oferind flori,
