Nu sînt un „consumator“ al emisiunii Cîrcotaşii. Am căzut de cîteva ori, întîmplător, asupra unor secvenţe ale emisiunii cu pricina şi mi-am făcut o oarecare idee despre dnii Huidu şi Găinuşă. Cel puţin două lucruri pot spune în favoarea lor (cu o menţiune specială pentru dl Huidu). Mai întîi, n-am avut niciodată senzaţia unei apartenenţe politice radicale. Nu puteam spune – şi nu pot spune nici acum – de care parte mărşăluiesc cei doi combatanţi. Erau pro-guvernamentali? Erau pro-opoziţie? Nu ştiu. Iar această suspensie mă încîntă. Pe orice canal deschid televizorul ştiu, îndeobşte, cu cine am de-a face. Gazetarii noştri sînt, aproape fără excepţie, oameni politici. Combat mai abitir ca în Parlament. E clar pentru care tabără „activează“, e clar ce angajamente făţişe, secrete sau discrete au, şi asta garantează un ridicat coeficient de plictiseală al prestaţiilor lor. Or, dl Huidu n-a încercat niciodată să-mi bage pe gît o formă sau alta de partizanat, să mă înregimenteze în hachiţele şi idiosincrasiile sale. Nu m-a îndemnat la ură, n-a proferat blesteme, nu şi-a invitat adversarii să moară, n-a etalat fălos competenţe universale. Ai zice că e un minim al cuviinţei gazetăreşti. Dar la noi acest minim a devenit o raritate. 

Al doilea lucru pe care îl pot semnala ca pozitiv în fragmentele de emisiune pe care le-am văzut este o anumită preocupare pentru limba română. „Cîrcotaşii“ erau între puţinii, dacă nu singurii, dispuşi să atragă atenţia asupra unor licenţe de exprimare prezente, pînă la saturaţie, în alte emisiuni. Un scrupul de asemenea rar, pe care l-am înregistrat cu satisfacţie. Una peste alta, am ajuns să-mi reproşez, la un moment dat, că scriu mereu despre liotele de moderatori, moderatoare şi redactori care mă indispun, seară de seară (nu, cum cred ei, pentru că înjură puterea, ci pentru că o fac atît de grosolan şi ineficient), dar nu scriu nimic despre cei cîţiva inşi mai cuviincioşi, care îşi văd de treabă cît de cît omeneşte. 

Între timp, dl Huidu a trecut – şi continuă să treacă – prin momente grele. Mi-am spus, în cîteva rînduri, că nu merita. Dar dincolo de unele reflecţii, inevitabile, despre ghinion şi despre felonia destinului, ceea ce prevala era părerea de rău, compasiunea pe care o datorăm, în mod normal, oricărui om aflat în necaz. Am fost cu atît mai uimit să constat că şi după accidentul de schi din Austria, şi după tragedia rutieră de zilele trecute, „colegii“ dlui Huidu au reacţionat nemilos. S-au găsit voci (aceea, de pildă, a unui deşucheat personaj feminin) care să aplaude accidentul dintîi ca fiind bine-venit, o „pedeapsă“ pentru „prostie“. Victimei i s-a dorit dispariţia în anonimat, dacă nu direct moartea. În zilele din urmă, un prompt consens a stabilit, în toate mediile, că dl Huidu e defect, nomenclaturist, iresponsabil, „neica nimeni“ arogant, asasin etc. În tot acest vacarm, n-am auzit nici urmă de compătimire. Pot accepta că Şerban Huidu a fost imprudent pe pista de schi şi că a condus periculos pe DN1. Mă gîndesc cu groază la cele trei victime ale nesăbuinţei sale. Dar mă grăbesc să zic „Doamne, fereşte!“. Nimeni nu e scutit de imprudenţe (eventual fatale) şi orice conducător auto are pe creier un inventar cuprinzător al propriilor excese, al momentelor cînd şi-a pus în primejdie viaţa şi a primejduit-o şi pe a altora. Coşmarul oricărui şofer lucid este să se trezească brusc în situaţia unui criminal: fie din vina sa, fie din vina victimei, fie din vina sorţii. Doamne, fereşte! Lucruri teribile, neprevăzute, indigerabile se pot întîmpla oricui. Şi n-aş vrea să fiu în pielea dlui Huidu, indiferent dacă va face sau nu puşcărie, ştiind că va trăi tot restul zilelor sale cu trei morţi pe conştiinţă. O condamnare mai severă nu e de închipuit. În aceste condiţii, m-aş fi aşteptat să mă întîlnesc şi cu oarecari manifestări de milă. Reacţia firească, omenească, creştinească dinaintea unei asemenea nenorociri nu e aceea a urii dezlănţuite, a spiritului critic sîngeros, a răsucirii pumnalului în rana vinovăţiei. Trebuie să te poţi pune, o clipă, şi în locul celui năpăstuit, aşa cum te pui şi în locul celor care, în urma nefericitului impact, au pierdut rude şi prieteni.  

În fond, ceea ce mă nelinişteşte este boala sinistră pe care astfel de întîmplări o scot la iveală într-o societate bolnavă: pe de o parte, disponibilitatea faţă de ură, resentiment şi atac, iar pe de alta, opacitatea cronică la compasiune. Incapacitatea vicioasă de a te îndura de aproapele tău.