Aud că dl Cristian Preda, europarlamentar român, urmează să fie certat de membrii Consiliului de Onoare al Ordinului „Steaua României“ (Gabriela Firea, Ecaterina Andronescu, Mircea Geoană etc.) pentru „defăimarea țării“. Ca și alți trădători, a vorbit de rău România, arătînd că anumite lucruri merg în derivă, cînd, de fapt, totul merge uns. Se pregătește, de altfel, o lege care să propună sancțiuni pentru orice bombăneală critică la adresa mult încercatei noastre patrii. Eu zic, însă, că dacă tot pornim pe acest drum, să mergem pînă la capăt. Să o luăm de la unii înaintași. Dau mai jos citate grav defăimătoare din lucrările lor (pe multe dintre ele le-am mai semnalat și cu alt prilej) și propun eliminarea autorilor de mai jos din manualele școlare, retragerea cetățeniei române și judecarea lor în contumacie. Iată cîteva probe:
Dimitrie Cantemir: „…dragostea ce avem pentru patria noastră ne îndeamnă, pe de o parte, să lăudăm neamul din care ne-am născut (…), iar pe de altă parte, dragostea de adevăr ne împiedică, într-aceeaşi măsură, să lăudăm ceea ce ar fi, după dreptate, de osîndit. Le va fi lor mai folositor dacă le vom arăta limpede în faţă cusururile care-i sluţesc, decît dacă i-am înşela cu linguşiri blajine şi cu dezvinovăţiri dibace (…). Din această pricină, vroim să mărturisim curat că noi, în năravurile moldovenilor, în afară de credinţa cea adevărată şi ospeţie nu găsim prea lesne ceva ce am putea lăuda (…). Năravurile bune sînt rare la ei. (…) Trufia şi semeţia sînt muma şi sora lor. (…) …nu cunosc măsura în nimic: dacă le merge bine sînt semeţi, dacă le merge rău îşi pierd cumpătul“ (Descrierea Moldovei, II, cap. XVII).
Mihai Eminescu: „Iubesc poporul românesc fără a iubi pe semidocţii şi superficialităţile sale“ (din manuscrise, Opere, vol. IX, pp. 459-460). Tot Eminescu, dintr un text din 12 noiembrie 1880 (pe care mi l a semnalat, de curînd, dl Eugen Ciurtin): „Pretutindeni, în administrație, în finanțe, în universități, la Academie, în Corpurile de selfgovernment, pe jețurile de miniștri, nu întîlnim în mare majoritate decît iarăși și iarăși acele fatale fizionomii nespecializate, aceeași protoplasmă de postulanți, de reputații uzurpate, care se grămădește înainte în toate și care tratează c-o egală suficiență toate ramurile administrației publice. (…). [Continuăm] a perpetua rămînerea la putere a unei clase de paraziți sociali, de oameni fără știință de carte și fără caracter, slugi ai oricărui guvern și ai oricărui sistem, dar dușmani meritului și adevărului sub orice sistem și sub orice guvern. E neauzit, dar așa este“.
Ion Luca Caragiale: „Elementele de succes: măgulirea tuturor ideilor şi formulelor populare, pe care oricine le aplaudă automatic, sau prin imitaţie, precum: tinerimea română, economia română, femeia română, ţăranul român, muncitorul român, regatul român şcl., şcl. – în genere fraza goală, declamaţia şarlatanească, lătrătura patriotică, naţională, română – cu un cuvînt, moftul…“ (…) „M-am exilat şi atîta tot. Aerul aici [la Berlin, n.m., A.P.] îmi prieşte, sînt mulţumit cu ai mei şi nu am ce căuta acolo, unde linguşirea şi hoţia sînt virtuţi, iar munca şi talentul viţii demne de compătimit“ (apud I.L. Caragiale, Despre lume, artă şi neamul românesc, ed. Dan C. Mihăilescu).
Emil Cioran: „În România, tipul omului inteligent şi unanim simpatizat este chiulangiul sistematic, pentru care viaţa este un prilej de capriciu subiectiv, de exerciţiu minor al dispreţului, de negativitate superficială. N-am întîlnit om care să aibă o mai slabă aderenţă la valori ca românul“ (Schimbarea la faţă a României).
Culmea e că pînă și dreapta – de tip Goga (fatalmente „naționalistă“) –, dar chiar și „extrema“ dreaptă – de tip Ion Antonescu – păcătuiesc în același mod. Exemple:
Octavian Goga, 1916: „Ţară de secături, ţară minoră, căzută ruşinos la examenul de capacitate în faţa Europei. Aici ne au adus politicienii ordinari, hoţii improvizaţi astăzi în moralişti, miniştrii care s-au vîndut o viaţă întreagă, deputaţii contrabandişti. Nu ne prăbuşim nici de numărul duşmanului, nici de armamentul lui, boala o avem în suflet, e o epidemie înfricoşătoare de meningită morală“ (apud Florin Constantiniu, O istorie sinceră a poporului român).
Ion Antonescu: „Toţi fură. Ţară de tîlhari.“ Sau: „În ce hal de dezorganizare se găsesc Şcoala, Familia, Biserica noastră. Trebuie făcută o educaţie serioasă în această privinţă. Este o ruşine să se comită furturi la centrele de colectare ale Ajutorului de Iarnă. Mă întreb eu: aceasta este o naţie care poate lupta pentru idealurile ei naţionale? Tîlhari! Şmecheri aici, şmecheri pe cîmpul de luptă; dar şmecheria aceasta se repercutează asupra viitorului naţiei“ (apud Mariana Iancu).
Dacă ne înfuriem, vom găsi defăimători de aceeași speță și pe alte meleaguri. N-avem timp acum. Poate doar, spre ilustrare, cazul Schopenhauer: „În perspectiva morţii mele, doresc să fac această confesiune: dispreţuiesc naţiunea germană datorită prostiei sale nesfîrşite şi roşesc la gîndul că îi aparţin“.
Nu-i așa că, față de asemenea monstruozități, cîrcotelile lui Cristian Preda sau ale dnei Macovei sînt apă de ploaie? Dar n-are a face! Trebuie stîrpiți de mici! Trebuie dați pe mîna dnei Gabi și a dnei Cati! Avem cu cine ne mîndri la Bruxelles. Păi, numai la gîndul că ne reprezintă acolo madam Grapini, că ne apără onoarea figuri monumentale ale neamului ca Pleșoianu, Cătălin Rădulescu sau Codrin Ștefănescu și e destul ca să dormim liniștiți! Vom învinge! Lupul dacic va devora vesel toate oile mioritice ale dlui Daea.