De cîte ori pot, mă uit la Las Fierbinți și regret cînd agenda cîte unei seri mă împiedică s-o fac. Dezamăgit n-am fost niciodată, deși, inevitabil, nu toate episoadele sînt la aceeași înălțime. „Cum?“ – sare cîte un snob, care mă socotește „om serios“, abonat pe viață numai la Noica sau Kant. „Te uiți la așa ceva?!“ Am văzut, de alt­fel, și forumiști „dezgustați“ de brutalitatea neaoșă a replicilor, de peisajul sordid al ruralității autohtone: oameni ­„fini“, cu gusturi estetice greu de satisfăcut, născuți doar pentru Sofocle și Shake­speare (deși le mai scapă și cîte o telenovelă…). Îmi pare rău să-i dezamăgesc. Sînt de părere că Las Fierbinți bate majoritatea serialelor – mai mult sau mai puțin „haioase“ – ale unor producători români sau străini „pretențioși“. (Sînt gata să fac amendă onorabilă doar în favoarea cîtorva puține reușite din aceeași categorie, care m-au distrat copios: Seinfeld și Friends). Așa că, da, mă uit la Las Fierbinți! Rîd sănătos, mă înduioșez de candorile și mizeria satului contemporan, contaminat vag și de confuze zvonuri „capitaliste“, dar și de „moșteniri“ seculare. Totul e amuzant și trist, vital și deșucheat, șarmant și bezmetic. O excelentă reflecție despre cum arată „modernitatea“, transplantată în pămîntul reavăn al provinciei regățene. Cred că și Caragiale s-ar fi distrat. Spectacolul e, în același timp, aerisit și înecăcios, vesel și deprimant. Personajele au un profil acut, fără caricaturizare, fără clovnerie, fără „subtilități“ la modă.

Esențial este aportul de admirabilă profesionalitate al întregii echipe. O profesionalitate fără „fițe“, fără obsesia de a se pune în valoare. Toți actorii mi se par desăvîrșiți și simt nevoia să-i omagiez pe fiecare în parte: ebrietatea metafizică a lui Celentano (Adrian Văncică), șmecheria țanțoșă a primarului Vasile (Gheorghe Ifrim), bonomia suspicioasă a lui Bobiță (Mihai Bobonete), aplombul tont al lui Dorel (Mihai Rait Dragomir), inocența stupidă a lui Robi (Leonid Doni), pitorescul de gang al lui Giani (Constantin Diță), bădărănia bon enfant a lui Firicel (Cuzin Toma), grandilocvența lui Rață (Marius Chivu, parodiind cu mare talent recitările cu fasoane actoricești ale unor colegi de breaslă), simplitatea perplexă a lui Brânzoi (Ion Ionuț Ciocia) și, last but not least, naturalețea, tembelismul și performanța muzicală ale lui Ardiles (Mihai Mărgineanu). Las special la urmă, emoționat, fetele. Ce farmec, ce adecvare, ce simț al firescului! Nonșalanța provocatoare a Aspirinei (Mirela Oprișor), echivocurile cochete ale Dalidei (Ecaterina Țugulea), perplexitățile nubile ale Gianinei (Anca Dumitra). Nu mai vorbesc de episoadele în care percepem călcătura grea a unor meseriași prestigioși, ca Maia Morgenstern sau Horațiu Mălăele, intrînd în joc, fără vedetisme, mereu „în personaj“, inegalabili. Nici aparițiile pasagere, secundare, ale altor „eroi“ și „eroine“ (nu le știu numele decît întîmplător, pe acela al Mariei Junghietu, de pildă) nu coboară ștacheta. Pe scurt, o perfectă îmbinare de înzestrare nativă și creativitate, pentru care toți protagoniștii merită aplauze.

Scenariul este, mai întotdeauna, bine scris și ingenios (Mimi Brănescu, Bogdan Mirică), regia – ireproșabilă (pentru că e de o abilă discreție): Dragoș Buliga, Constantin Popescu. Aferim! Mă simt bine să știu că avem o asemenea „rezervă de cadre“, pe lîngă ceea ce strălucește, în chip legitim, desigur, pe podiumul marilor premii și distincții naționale și internaționale.

Am picat, din întîmplare, pe un interviu televizat cu dl Mimi Brănescu și am înțeles mai bine una dintre „sursele“ care pot explica reușita serialului. Rareori am văzut un artist mai decent ca exprimare și atitudine, mai puțin egolatru, mai „normal“, mai inteligent situat față de vocația sa. Prezența lui iradia modestie și umor, bună așezare în propriul talent și în propriile limite, o exemplară concentrare pe lucrul bine făcut și o rară lipsă de ostentație genialoidă. Am mari așteptări cu privire la evoluția sa.

Încă o dată: mă uit la Las Fierbinți! Fiindcă îmi place să contemplu cu o furie duioasă firea și isprăvile conaționalilor mei, să fac haz de necaz, să pariez pe inocență acolo unde evidența vorbește mai degrabă despre sminteală. Îmi place să contemplu „nebunia lumii“ și charisma ei indescifrabilă. Îmi place să mă bucur de talentul, autenticitatea și munca asiduă a unor admirabili profesioniști.n n