Cu România la dentist
În urmă cu cîteva luni, o fostă masterandă a mea îmi trimitea o ob-ser-vație hazlie la prima vedere: în Azerbaidjan, toate fetele din „clasa de mijloc“ (adică din lumea bună a „petro-dolarilor“) vor să-și facă operație estetică la nas. Dar este mai degrabă o operație „ideologică“: nasul trebuie să devină „ca în Europa“ (nu ca în Occident – numai ele știu care e diferența!). Peste cîtva timp, mi-a scris din Uzbekistan: „Pe cea mai aglomerată stradă a Samarkandului, am dat nas în nas cu aceste domnițe din plastic, toate cu nasurile bandajate. M-a tot bîntuit gîndul la ce li s-o fi întîmplat, au suferit toate vreun accident colectiv și le-a afectat nasurile sau a ajuns rinoplastia și la manechine?“ Recent, mi-a scris din Iran: „E treabă serioasă povestea asta cu nasurile iraniene… Și nu e nici măcar vorba despre forma nasului după operație, ci de faptul că îți permiți una!“ Și mi-a atașat și bibliografie pe această temă. Am aflat astfel că Iranul are cea mai ridicată rată de chirurgie nazală pe cap de locuitor din lume, de patru ori mai mare decît în Statele Unite, de pildă. „Plimbîndu-te prin Teheran, vei vedea femei strălucitoare, în hijab și cu ochelari scumpi, expunîndu-și ostentativ «bandajele de onoare» ce le acoperă nasurile, uneori mult timp după ce acestea s-au vindecat și fără frica de a ofensa în vreun fel autoritățile“ – scria o jurnalistă. Faimoasa Oprah a constatat și ea într-o emisiune că, în Iran, femeile consideră bandajul ca un simbol de status, astfel de expuneri fiind perfect legitime: bandajul semnalează faptul că vii dintr-o familie bună, care are grijă de tine și te susține – chiar dacă, de fapt, tu nu ai nevoie de o operație a nasului. Noblesse oblige… Iar fără un astfel de năsuc minion rămîi un biet Naseproletariat.
Noi, în schimb, ne arătăm… dinții. În locul unei ideologii a nasului, o ideologie a gurii. La noi, „clasa de mijloc trece pe la stomatolog“ – îmi explicau, cu mult timp înainte ca afacerea „dinții românilor“ să nască alte două Românii, niște colegi care fac un studiu despre clasa de mijloc din România. Și nu era o metaforă, ci o total lipsită de imaginație constatare empirică, rezultată din interviuri cu zeci și zeci de stomatologi. Recunosc, sînt uimit: nu mi aș fi imaginat niciodată importanța de clasă a ORL-ului – și sînt sigur că nici însuși Marx nu s-a gîndit vreodată la asta!
Desigur, conștiința dinților nobili s a născut întîi la nivelul unei „clase în sine“, cum ar fi spus ăl bătrîn – cam lipsită deci de o reală conștiință de clasă. Aceasta s-a uitat însă în gura celor fără dinți și a avut o revelație: sîntem o clasă aparte! Beneficiind apoi de prezumția libertății de exprimare, a început să se exprime. Inițial cam haotic și, trebuie să o recunoaștem, puțin vulgar. Cică, după ce pleacă manifestanții de la Cotroceni, în urma lor rămîn proteze. Personal, mă îndoiesc – dar, mă rog, e și asta o formă de exprimare. Cu timpul, clasa dinților nobili a început să se enerveze: „Și cînd te gîndești că votul celor fără de dinți contează la fel de mult ca al nostru!“ – se revolta un comentator. „Își fac rău singuri și nici nu realizează. Le-ar fi mult mai bine lor și nouă dacă nu ar vota, lucru cred greu de contestat, și totuși, mirajul votului universal ne transformă în niște masochiști. Nu e vina lor, e vina sistemului votului universal, care le permite escrocilor să ajungă la putere pe spinarea celor needucați și, deci, ușor manipulabili.“ Cam exagerat – așa că reacțiile nu au întîrziat să apară chiar și din sînul adepților.
Iată însă că un faimos lider de opinie a adus puțină ordine în lucruri și a redactat Manifestul Partidului cu Dinți, dînd un fundament teoretic întregii mișcări și oferind conștiință de sine acestei clase doar pentru sine. Ca în multe alte cazuri, „manifestul“ are la bază o epifanie: „Eu, care refuzasem pînă atunci să iau cont de existenţa biologiei şi de eşecurile ei şi care întorsesem capul cu dezgust din faţa infirmităţilor vieţii, i-am masat zilnic picioarele, l-am şters de transpiraţie şi l-am schimbat, i-am curăţat după fiecare masă placa dentară sub jetul de apă al chiuvetei, cu firescul cu care îmi spălam mîinile“. Mă rog, să nu ții cont de biologie nu este chiar cea mai inspirată atitudine în fața vieții noastre de muritori, dar gestul rămîne măreț. De aici, viziunea mesianică își ia zborul. Mai întîi, sîntem un „popor care ieșise din comunism fără dinți“. Mai apoi, comuniștii, care au rămas pînă în prezent la putere, au continuat să știrbească poporul și apoi să-l scoată în stradă ca să-și bată joc de dantura lui. „Răspîndind în aer un aspru miros de sărăcie, umilință și neputință“ – explică mai departe liderul –, „[aceste mase populare] sînt scoase în piață și puse să-i aplaude pe cei care, furînd tot, i-au lăsat, ca simbol al mizeriei lor, cu gurile știrbe.“ În final, o îndreptățită mînie: „Ce siguri sînt, îți spui, politicienii noștri care au devastat România, pe operația de întunecare a minților desfășurată în anii tranziției, dacă au curajul să deschidă în plină piață, ca la Pitești sau la Cotroceni, vitrina mizeriei poporului român! Și ce cinism, Dumnezeule, să expui în fața întregii lumi victimele jafurilor tale sistematice din ultimele două-trei decenii!“ Mesajul este clar: comunismul produce carii. În concluzie, drag popor, nu tu ești de vină, dar comuniștii te-au lăsat cu gura căscată și numai anticomunismul ți-o poate închide la loc! Lumea pricepe, în sfîrșit, ce se întîmplă în România și lupta de clasă dintre Partidul cu Dinți și Partidul Edentat se ascute. PD vorbește și acuză, fidelii PE se bîlbîie și se scuză: „Ce să mă duc la stomatolog, să-mi cheltui toată pensia?“ Iar liderul PE, prins cu dinți urîți în gură, se grăbește să și-i lustruiască, pentru a nu fi confundat cu masele de suporteri. Listele de așteptare la stomatolog se întind deja pe încă douăzeci de ani, dar comuniștii fură și comercializează la negru bonurile de ordine. „Și totuși trebuie făcut ceva!“ – mai spune liderul. Iar lumea așteaptă soluția în numărul viitor… Despre o „stîngă-caviar“, francezii vorbesc de mult. Iată că acum venim și noi cu o contribuție originală la lupta de clasă: dreapta-Colgate.
Ceva nu înțeleg totuși în acest nou scenariu al celor „două Românii“: cum au fost distribuite rolurile de „politicienii noștri“, respectiv „poporul român“? În plus, ca cetățean, cam turmentat de aceste noi clase politice, am și o problemă personală: a dat și peste mine biologia și, cu rușine, recunosc că sînt cam știrb. Dar mă tratez, să știți! În aceste condiții de tranziție biologică, aș îndrăzni să-i întreb pe liderii de opinie: eu trebuie să țin gura închisă pentru a nu fi dat de gol și exclus din clasa de mijloc, sau pot să vorbesc?
Vintilă Mihăilescu este antropolog, profesor la Școala Națională de Științe Politice și Administrative. Cea mai recentă carte publicată: Apologia pîrleazului, Editura Polirom, București, 2015.
