Criza instituţiilor

Ca simplu alegător, nepriceput într-ale politologiei (acea nobilă ştiinţă care ne explică doct ce a fost, dar ne lasă în ceaţă dacă vrem să ştim ce va să vie), n-am înţeles de ce, de atîta vreme, şi analiştii serioşi, şi "editorialiştii neamului" (pentru care datul cu părerea despre orice este o a doua natură) vorbesc cu îndîrjire despre o "criză politică". Să recapitulăm: preşedintele nu se înţelege cu premierul, partidele din coaliţia majoritară îşi spală rufele în public, Guvernul face gafe, premierul renunţă lejer la miniştrii performanţi, Opoziţia tropăie de colo-colo căutînd nod în papura guvernării, Partidul Conservator trece din soluţie imorală în soluţie imorală. Unde-i criza politică în toate astea? Spălatul rufelor în public de către "coaliţia majoritară" este o practică inaugurată hăt, departe în timp, pe vremea "patrulaterului roşu" format din FDSN-PUNR-PRM-PSD, şi perfecţionată în timpul guvernării CDR (1996-2000), pe cînd actualul preşedinte era ministru al Transporturilor, şi a provocat, printr-un interviu luat de Claudiu Săftoiu (bun jurnalist!) pentru Evenimentul zilei, căderea premierului Victor Ciorbea. Conflictul preşedinte-premier este şi el deja intrat în uz, de pe vremea cînd Emil Constantinescu nu ştia cum să scape de Radu Vasile, iar acesta din urmă nu se lăsa destituit, invocînd sfînta Constituţiune. În timpul guvernării social-democrate (2001-2004), cred că mai mult de jumătate din legislatură s-a tot vorbit despre "conflictul dintre palate", numai că disciplinatul PSD ştia, după spălarea rufelor în public, să le dea cu balsam, în numele "stabilităţii politice". Destui miniştri care păreau dornici să facă treabă au fost "trecuţi pe linie moartă", din 1990 încoace, după o practică bine exersată în vechiul regim. Partidul Conservator îşi joacă în continuare rolul de "partener" veşnic nemulţumit şi permanent dispus să se alieze cu "ceilalţi", în funcţie de interesele patronului Felix. (Apropo, stimaţi analişti politici şi dragi concetăţeni: din punctul de vedere al nostru, al alegătorilor români şi europeni, se poate numi partid politic o asemenea adunare de oameni din care un cetăţean mediu educat şi informat, oprit pe stradă, nu poate reproduce două-trei nume de "lideri", în afară de - eventual - cel al patronului? Şi care, în ciuda procentelor sub marja de eroare din sondaje, poate decide politica zilei?) Ce e nou în toate acestea? Unde este "criza politică"? În lungile prezenţe verbale ale politicienilor în talk-show-uri dezbătînd nuanţele Nimicului? În acuzaţiile reciproce care ţintesc "în toate direcţiile", precum teroriştii în Decembrie ’89? Toate acestea le-am văzut deja. Poate că singurul "element de noutate" ar fi mijloacele prin care se declanşează tirul generalizat: Elena Udrea, eminenţa blondă a politicii româneşti, apare din cînd în cînd pe la televiziuni şi mai pricopseşte cu cîte un bileţel agenda publică. Dar - în ordine istoric-culturală - nici aici nu e nimic nou: "eternul feminin te poartă-n tării", spunea Goethe în traducerea lui Blaga, dar, la o adică, te şi readuce cu picioarele pe pămîntul Patriei, al cărui preţ pe metrul pătrat creşte considerabil după intrarea în UE, devenind care va să zică o afacere de viitor. Unde este, aşadar, "criza politică", dacă nu în însuşi modul de a înţelege politica pe malurile Dîmboviţei? De fapt, din perspectiva mea de alegător şi contribuabil, avem de-a face cu o criză instituţională. Instituţiile recentului stat de drept românesc nu doar că sînt slabe, dar se mai şi sapă reciproc, ori - cîteodată - au comportamente sinucigaşe. De la o primărie de sat pînă la Guvern, Administraţie Prezidenţială şi Parchet General, nu există instituţii în care să nu apară, cu o frecvenţă demnă de o cauză mai bună, decizii controversate sau contradictorii, scandaluri ori abuzuri. Apoi, pe lîngă faptul că atîtea instituţii care ar trebui să aibă grijă de cetăţean funcţionează cu poticneli şi inerţii, relaţiile instituţionale stau, în România, sub semnul relaţiilor dintre persoanele care conduc numitele instituţii. Permanenta hărţuială între preşedinte şi premier este de fapt o problemă de "nepotrivire de caracter" a celor doi, pusă şi menţinută pe agenda publică de răbufnirile lui Traian Băsescu şi de contrele lui Tăriceanu, care împiedică o relaţie instituţională normală între Administraţia Prezidenţială şi Guvern. La fel stau lucrurile în cazul recentei moţiuni privind Justiţia, aprobate de Senat: adoptarea ei nu s-a făcut în urma unei analize obiective, după criterii clare, a funcţionării Justiţiei. Pur şi simplu, doamna Monica Macovei le stă multor politicieni ca sarea în ochi, pentru că "nu face parte din sistem", nu intră în jocul de tranzacţii al politicii româneşti, nu vrea nimic pentru sine, ci pur şi simplu - cu o expresie pe care o rosteşte des, cu un aer firesc - "vrea să facă treabă". Adoptarea moţiunii nu înseamnă că instituţia Parlamentului consideră că instituţia Ministerului Justiţiei funcţionează prost, ci că o majoritate parlamentară ad-hoc, formată din oameni ai Opoziţiei şi ai Puterii, a decis: "Monica Macovei n-are ce căuta printre noi", ci trebuie înlocuită cu o altă persoană. Procesul de suspendare a preşedintelui intră în aceeaşi "logică" strîmbă şi dovedeşte aceeaşi nepăsare a politicienilor români pentru instituţii: predarea arhivelor Securităţii, condamnarea publică a comunismului, faptul că e slobod la gură şi nu-şi ţine părerile pentru sine i-au enervat pe unii parlamentari, care au găsit ocazia de a-i arăta muşchii persoanei Traian Băsescu, pentru a-i demonstra că depinde totuşi de voinţa (politică?) altor persoane. Dar o asemenea încercare de suspendare este - spunea deunăzi la RFI profesorul de drept Ioan Stanomir - caracteristică mai degrabă statelor din America Latină sau din Africa, nu unei democraţii europene, unde există o anume etichetă şi o anume responsabilitate faţă de funcţionarea instituţiilor: nu te repezi, dintr-un război de vorbe, să dai de pămînt cu preşedintele. Pe de altă parte, nici Traian Băsescu nu se ridică, adesea, la înălţimea cerută de instituţia pe care o reprezintă: acum cîteva zile, de pildă, iar a dat telefon la televiziune, pentru a-i reproşa lui Robert Turcescu că nu l-a citat corect, şi a intrat într-un fel de polemică dezlînată şi inutilă. Cred că sîntem într-o criză instituţională majoră. Democraţia românească n-a reuşit să creeze instituţii solide, ci doar nişte "structuri" dependente de persoanele din fruntea lor. Şi, din păcate, nu cred că politicienii români se vor trezi în ultima clipă din nevricale pentru a renunţa la hărţuiala verbală, în favoarea unui comportament instituţional decent. La orizont pîndeşte Gigi Becali, care a spus că "vrea să conducă România" şi că, în acel moment, "se va termina cu vrajba din ţară". Un discurs cuceritor pentru poporul care e tot mai scîrbit de politică, după nici două decenii de democraţie.