– la treizeci de ani de la moarte – 

N-am cum să trec prin Sibiu fără să-mi fac drum pînă la schitul din Păltiniș, lîngă care e înmormîntat Constantin Noica. De la o vreme, drumul acesta îmi face rău. Știu foarte bine de ce dl Noica, doritor de liniște, de singurătate, de răgazul fertil al unei izolări rezonabile, a ales, ajutat de Aurel Cioran, fratele lui Emil, să se retragă la Păltiniș. A preferat să stea într-o cabană confort 3, la 11 grade Celsius pe timp de iarnă, să mănînce la cantina forestieră din localitate și să se plimbe solitar (însoțit, totuși, uneori, de un cîine sau de un prieten) prin împrejurimi, decît să se adapteze la viața de bloc din Berceni și la micile obligații mondene impuse de o metropolă care, în sfîrșit, îl descoperea mirată. Sînt însă absolut sigur că, dacă ar fi făcut astăzi o vizită la Păltiniș, s ar fi hotărît rapid să caute altceva.

Păltinișul de azi e un fel de chermeză turistică. Noii îmbogățiți și unele instituții rentabile l-au înecat în vilișoare și bloculețe, pe drumul spre schit a apărut un zid de beton care să separe vechea pajiște de îngrămădeala de locuințe răsărite alături, stilistica taberei „pionierești“ e ubicuă. Nu mergi „în stațiune“ ca să cauți liniștea, ci ca să „socializezi“ vesel, într-o aglomerație cool de „instalații“ sportive (asezonate cu locuri de picnic). Noile clădiri imită arhitectura urbană, unele sînt abandonate la jumătate și „decorează“ ambianța ca niște ruine cenușii, lîngă poșta din centru, patriarhală altădată, poți contempla un mic parc de motociclete ultimul răcnet, pentru eventuali clienți care au chef să le închirieze. Sus, la teleferic, peisajul e împestrițat de o mulțime de tejghele cu „suveniruri“ drăgălașe, pentru trecătorii „sensibili“. Șocul total te izbește, însă, cînd ajungi lîngă cabana unde a locuit filozoful. Aproape perete în perete cu ea, s-a construit un zglobiu (dar amplu) spațiu de joacă pentru copiii angajaților BNR, veniți în vacanță cu părinții lor, care se pot caza ceva mai sus, într-o „reședință“ impozantă și confortabilă. Înălțarea acestei „instalații educative“ a presupus o firească despădurire, precum și transformarea unui spațiu de promenadă tihnită și reflecție într-o zgomotoasă ogradă de grădiniță.

Tipic pentru expansiunea masivă, dar arbitrară a invaziei imobiliare este neglijența crasă pentru tot ce nu e direct legat de investiția și de interesul proprii. Drumul care duce din centrul stațiunii pînă la șosea, un drum pe care Constantin Noica își începea plimbarea zilnică, arată ca o mahala desfundată: o colecție de gropi și hîrtoape, de natură să urîțească încă și mai apăsat ambianța deja compromisă prin două-trei blocuri, care par teleportate din cartierele periferice ale vreunui oraș de provincie. În această nouă întruchipare a sa, Păltinișul evoluează spre un soi de suburbie înghesuită: a devenit, s-ar spune, „Bercenii din deal“. În aceste condiții, nici micul schit lîngă care stă mormîntul filozofului nu putea rămîne în postura discreției duhovnicești. E epoca marilor catedrale. Prin urmare, lîngă schit, a răsărit o biserică fercheșă, de trei ori mai mare decît el, cu enoriași încă neidentificabili. Cine va urca pînă la ea pentru a participa la liturghie? Încă un produs al smereniei noastre strămoșești!

Mi se va spune că nu pricep spiritul timpului, că lucrurile nu pot îngheța în versiunea lor primă, că era inevitabil ca noile generații (și noii businessmeni) să ia cu asalt, în stilul lor, un loc atît de frumos. Nu zic nu. Dar: 1) Tocmai frumusețea locului ar trebui să oblige la menajarea lui estetică și ecologică. Un pic de măsură, un pic de bun gust, un pic de cuviință ambientală ar fi de rigoare. 2) Un loc care, dincolo de înzestrările lui naturale, a intrat în conștiința culturală a țării printr-un model de calibrul lui Constantin Noica ar trebui privit cu mai mult respect și de cei care îl aleg pentru răzgîiatele lor plăceri de vacanță, și de cei care au răspunderea administrării lui. Nu faci cîrciumi în curtea casei de la Ipotești și nici parc de distracții pe dealul Mitropoliei. Mai ales cînd, la o adică, ești gata să debitezi lăcrămoase discursuri patriotice.

Și fiindcă veni vorba de patriotism și mai ales de retorica lui de suprafață… Locul unde Noica a dat o consistență nouă gîndirii românești este tratat, acum, în felul pe care l-am semnalat mai sus. În schimb, pe crucea lui e nelipsită, prin „grija“ gazdelor, o bentiță tricoloră. E, desigur, mult mai la îndemînă să decorezi emfatic un mormînt decît să protejezi spațiul din jur, binecuvîntat tocmai prin prestigiul celui înmormîntat acolo. M-am întrebat, răutăcios, ce-o fi zicînd cineva aflat în trecere prin zonă (și fără nici o idee despre Constantin Noica), cînd vede crucea aceea cu steguleț. Să fie locul de veci al vreunui general, al vreunui erou de la Oituz? Căci altfel, pe la noi, cimitirele nu prea sînt presărate cu drapele în miniatură. L-am cunoscut suficient de bine pe dl Noica și pot spune cu mîna pe inimă că patriotismul lui, viguros, nu era o chestie de ornamentică pioasă. Nu i-ar fi plăcut să odihnească în sunet de fanfară, cu decorații pe piept (n-a primit, de altfel, în timpul vieții, nici una…). Dar, cum spuneam, e mai ușor să-i onorezi memoria cu o insignă atîrnată de cruce decît cu un efort inteligent de a păstra amprenta prezenței lui în spațiul pe care l-a mîntuit prin creativitate.