Cod rutier pentru haiduci
"Avem cel mai dur cod rutier din Europa", am putut afla zilele acestea din ziare şi de la televizor. "Avem cel mai mare număr de accidente mortale din Europa", au spus comisarii de poliţie invitaţi la o dezbatere televizată. Noul cod rutier, a cărui intrare în vigoare a fost amînată, româneşte, cu două luni pentru că detaliile aplicării sale nu erau puse la punct, a devenit, şi el, teren de comparaţie între "noi" şi "ei". Legislatorii şi poliţiştii spun că a fost adoptat tocmai pentru a ne pune de acord cu standardele europene, comentatorii, jurnaliştii şi şoferii sînt oricînd dispuşi să arate, prin exemple, că în Europa e "altfel", e mai bine. Rămasă la acest nivel, discuţia este superficială şi nu duce la nimic (decît, eventual, la noi forme de "complexe de inferioritate" faţă de UE). Adevărata problemă este reprezentată de realitatea din spatele reglementărilor conţinute în codul rutier, iar aceasta nu este o problemă de legiferare, ci una de civilizaţie. Codurile rutiere au devenit o necesitate pe la începutul secolului trecut, cînd se considera că o viteză de peste 20 de kilometri pe oră reprezintă un pericol public. Iniţial, au fost "naţionale" şi au împrumutat elemente din cultura şi din "spiritul locului": regulile strict tehnice exprimau, de fapt, atitudinea faţă de reguli şi o anume filozofie a reglementării. În timp, codurile rutiere din diverse ţări s-au compatibilizat şi s-a ajuns la anumite reglementări cu caracter universal (în primul rînd, aspectul grafic al semnelor de circulaţie, adică "interfaţa" cu automobiliştii), rămînînd totuşi loc pentru excepţii şi particularizări. Dar dincolo de toate acestea, modul în care se circulă, atitudinea în trafic şi relaţia dintre automobilişti, reguli şi autorităţi diferă mult de la o ţară la alta, pentru că arată, de fapt, într-o formă specifică, un mod de convieţuire şi o anume treaptă de civilizaţie. Omul de la volan exprimă mai mult decît simplele abilităţi de a conduce maşina, iar o privire - fie şi superficială - asupra comportamentului oamenilor pe şosele spune ceva despre felul de a fi al societăţii cu pricina. În paşnica Elveţie, de pildă, cuminţenia, civismul şi educaţia se văd la tot pasul: şoferii încetinesc cu mult înainte să ajungă în dreptul trecerilor de pietoni, iar între ei şi cei care traversează are loc un ceremonios schimb de zîmbete şi înclinări cordiale ale capului. În Italia, vitalitatea meridională se simte în demarajele a tutto gas, în depăşirile scurte şi iuţi, în veşnica lamentaţie a automobiliştilor italieni că viteza maximă admisă e "prea jos" pentru nişte şoferi îndemînatici şi grăbiţi ca ei, dar educaţia de spiţă veche se regăseşte şi ea, de exemplu, în felul cum, dacă vreun şofer încurcă benzile ori se orientează prost într-o intersecţie ori e mai puţin îndemînatic la ieşirea din parcare, toţi ceilalţi îl aşteaptă calmi, îi fac loc, nu claxonează, nu reacţionează. În ţările scandinave, unde - inutil să o spun - există un cult al legalităţii şi al egalităţii, se circulă liniştit, încolonat, "plicticos" (dar relaxant), oraşele nu sînt aglomerate pentru că oamenii folosesc transportul în comun ori bicicleta, iar accidentele sînt rare. În Polonia, în schimb, vara trecută, pe parcursul cîtorva sute de kilometri între Varşovia şi Cracovia am constatat (nu exagerez cu nimic) că sînt singurul care respecta viteza legală: m-au depăşit toţi, pe un drum cu cîte o bandă pe sens, teoretic "drum naţional", dar practic îngust ca un drum judeţean de pe la noi. În Franţa, problema securităţii rutiere e dezbătută acerb de cîţiva ani, pentru că a crescut numărul de accidente, aşa încît s-au luat cîteva măsuri foarte dure. La fel în Italia, unde se vorbeşte despre "masacrul de sîmbătă seara": a crescut numărul de accidente grave printre tinerii care se întorc de la discotecă ori de la cluburi. La noi, mersul cu maşina pe şoselele patriei a căpătat aspectul bramburit şi năbădăios al întregii societăţi de tranziţie. Fiecare merge pe unde şi cum are chef, semnele de circulaţie au un rol "pur orientativ", agresivitatea şi violenţa se văd la tot pasul, depăşirile sînt "un exerciţiu de putere" prin care cei tari încearcă să-i umilească pe cei slabi. Pe de altă parte, au şi şoferii dreptatea lor: drumurile sînt proaste, n-avem autostrăzi (aşa încît, în unele zone, poţi face o sută de kilometri în două-trei ore), parcarea în marile oraşe este o aventură, semafoarele nu sînt sincronizate (aşa că, dacă ai de parcurs un bulevard lung presărat cu intersecţii, mai mult stai decît mergi), pietonii, bicicliştii şi căruţaşii îţi pot apărea în faţă de oriunde, în orele de trafic intens nu găseşti nici urmă de poliţist care să mai "fluidizeze" ceva (de unde-or fi fost atîţia în zilele francofoniei?...) etc. etc. Vom avea deci cel mai dur cod rutier din Europa? Posibil. (Deşi, în unele ţări, măsurile punitive pentru unele încălcări ale regulilor pot merge pînă la confiscarea, pe loc, a maşinii.) Avem cel mai mare număr de accidente grave din Europa? Cu siguranţă - se poate demonstra cu date statistice. Avem însă, mai ales, un mod de a circula (nu ştiu dacă "cel mai...") haiducesc şi zbanghiu. Mentalitatea dominantă este că regulile sînt făcute "pentru fraieri". Iar asta nu se poate schimba prin nici un cod rutier, ci prin educaţie. Ceea ce, din păcate, durează...
