Am mai spus-o: terorismul, în diferite forme, a existat și există peste tot în lume și în afara fanatismului islamic. Nici norvegianul Breivik, care a omorît 77 de conaționali, nici tinerii americani pe care îi apucă amocul și își împușcă la grămadă colegii prin campusuri nu sînt musulmani. Dar nu e mai puțin adevărat că terorismul islamic, ucigaș și sinucigaș, a devenit o plagă acută a lumii euro-atlantice, un soi de „model“ funest, chiar și pentru inși care n-au nimic de a face cu religia. Înclinații anarhice, frustrări psiho-sociale de tot soiul, isterii „cool“ își găsesc, în atacurile asumate, în genere, de Statul Islamic un soi de „justificare“, de „legitimare“ ideologică. Soluția, din punctul meu de vedere, nu poate veni, eficient, decît dinlăuntrul lumii islamice. Pentru că ceea ce se întîmplă dăunează grav civilizației occidentale, dar, mai ales, deteriorează dramatic imaginea însăși a islamului. Islamul ar trebui să fie primul interesat de stoparea unui fenomen care îi falsifică duhul adevărat, îi spulberă orice prestigiu spiritual, îl urîțește în ochii lumii, împiedicînd accesul la chipul său real. Invoc – am mai făcut-o – în sprijinul acestui îndemn un pasaj coranic semnificativ: „Dumnezeu nu schimbă nimic în destinul unui popor, înainte ca poporul însuşi să schimbe ceva înlăuntrul său“ (Sura 13, „Tunetul“, versetul 11).

M-a mirat, acum vreo doi ani, afirmația unui admirabil orientalist din Köln (Navid Kermani, de origine persană), potrivit căruia fundamentalismul islamic e, între altele, un rezultat paradoxal al secularizării. Musulmanii nu-și mai cunosc tradiția cu adevărat, au o imagine superficială, profană, politizată a textelor sacre pe care pretind că le „aplică“. Sînt, în fond, niște eretici ai propriei culturi sau, pur și simplu, niște ignoranți agresivi. Cîți dintre ei cunosc, temeinic, Coranul? (Nu vreau să extind această delicată interogație și asupra creștinilor care au o relație „aproximativă“ cu Evanghelia…). Nu se poate nega, e drept, existența, în Coran, a unor locuri (vreo 206, pare-se!), în care războiul și violența în genere au un portret „nobil“. Dar există și multe alte locuri pe care brutalitatea teroristă le nesocotește, călcînd însăși voința Dumnezeului lor. Mai jos, cîteva exemple.

Încep prin a observa că toate „surele“ (capitolele) Coranului încep cu proclamația: „În numele lui Dumnezeu cel Milos (Ar-Rahman) și Milostiv (Ar-Rahim)“. Așadar atributul esențial al lui Allah este bunătatea inimii, milostenia, și nu furia devastatoare. Sura XXI, versetul 107 confirmă această „misiune“ a divinității, acest mesaj mîngîietor: „Noi te-am trimis numai ca pe o milostivenie pentru lumi“. (Cu corolarul versetului 144, din Sura III: „Muhammad nu este decît un trimis și trimiși au mai fost și înaintea lui.“) Exclusivism sîngeros față de celelalte religii revelate? Dar iată versetul 136 din Sura II: „Credem în Dumnezeu și în ceea ce ne-a fost pogorît nouă, în ceea ce a fost pogorît lui Abraham, lui Ismail, lui Isaac, lui Iacob, triburilor, în ceea ce i s-a dat lui Moise, lui Iisus, în ceea ce li s-a dat profeților de la Domnul lor și nu facem nici o deosebire între ei, căci noi Lui îi sîntem supuși.“ Sau versetul 139: „Vă certați cu noi asupra lui Dumnezeu, pe cînd El este și Domnul nostru și Domnul vostru?“ Sura III, versetul 42: „Îngerii au spus: «O, Maria! Dumnezeu te-a ales și ți-a dat curățenie. El te-a ales înaintea femeilor lumilor.»“ Versetul 45: „Îngerii îi spuseră: «O, Maria! Dumnezeu îți vestește un Cuvînt de la El: numele său este Christos, Iisus, fiul Mariei, slăvit în Viața de Acum și în Viața de Apoi, căci el este dintre cei apropiați lui Dumnezeu».“ Ură față de Occident? Sura II, versetul 115: „Ale lui Dumnezeu sînt Răsăritul și Asfințitul. Oriunde v-ați întoarce, veți afla fața lui Dumnezeu, căci El este Cuprinzător, Știutor.“ Dar și Sura V, versetul 8: (…) „Ura față de un popor să nu vă împingă la nedreptăți. Fiți drepți! Dreptatea este mai aproape de pioșenie.“ Și Sura III, versetul 108: „Dumnezeu nu voiește nedreptățirea lumilor.“ Iată și un sever îndemn la măsură (aviz fundamentaliștilor de toate culorile!): Sura IV, versetul 171: „O, oameni ai Cărții! Nu întreceți măsura în credința voastră! Nu spuneți despre Dumnezeu decît Adevărul!“ În afara oricărei complezențe privind uciderea unor nevinovați, textul coranic vorbește necruțător: „Cel care a ucis un om care nu a ucis niciodată, care nu a semănat stricăciune pe pămînt, este socotit ca și cum ar fi ucis întreaga omenire, iar cel care a salvat un singur om este socotit ca și cum ar fi salvat întreaga omenire“ (Sura V, versetul 32). Să fiu în locul teroriștilor de la Paris, Nisa, Manchester, Londra sau Berlin, mi ar fi groază, după lectura acestui pasaj, să dau ochii cu Dumnezeul meu…

În încheiere, cîteva din „numele“ date Unicului în islam (în afară de Cel Milos și cel Milostiv): Tămăduitorul, Iertătorul (și Preaiertătorul), Cel Blînd, Generosul, Iubitorul, Îngăduitorul, Preabunul, Răbdătorul. Așa stînd lucrurile, nu ne rămîne decît să le transmitem fraților noștri arabi puși pe rele un îndemn rezonabil: înainte să puneți mîna pe arme, citiți – sau recitiți – Coranul! 

N.B. Am citat textul sacru al islamului după traducerea românească a dlui George Grigore, apărută la Editura Kriterion, în anul 2000.