Ce nu aduc banii

Se spune, cu un licăr romantic în ochi, că „banii n-aduc fericirea“. Nu prea sînt de acord. Dacă banii aduc ceva, apoi tocmai asta aduc: un fel de fericire. Fie una directă, materială, care nu e chiar de lepădat, fie una mai subtilă, în funcţie de calitatea posesorului (fericirea de a dărui, de a aduce bucurii altora, de a face opere de binefacere, de a crea instituţii, pe scurt de a-i face fericiţi pe alţii). Că banii nu îţi umblă, neapărat, la sufleţel, că faptul de a avea bani nu garantează nici liniştea lăuntrică, nici căsnicia ideală, nici buna dispoziţie, nici sănătatea, nici înţelegerea superioară a lucrurilor, e adevărat. Dar există vreo sursă lumească a unor astfel de „bunuri“? E sărăcia mai productivă? E obligatoriu ca omul cu bani să fie o otreapă sau un melancolic nevindecabil? Tot ce se poate spune e că „fericirea“ nu depinde de bani. Că drumul spre ea are alte repere, alte determinări, ba chiar că obsesia de a o căuta, cu buzunarul plin sau gol, e un mod aproape sigur de a nu o găsi.

Sînt alte lucruri pe care averea într-adevăr nu le aduce, dar pe care cei cu bani cred că le au şi anume tocmai pentru că dispun de bani. Toţi, sau mai toţi, îşi închipuie că banii aduc înzestrări, drepturi, puteri şi virtuţi pe care sărăntocii nu le au. Acesta e, de multe ori, derapajul major al bogatului: o falsă conştiinţă de sine.

Unii cred, de pildă, că banii sînt un atestat de personalitate. Pentru că se întîmplă să ai ceva, începi să crezi că eşti cineva. Capeţi un aer fudul, de vedetă răzgîiată, îţi afişezi portretul ca pe o efigie, priveşti în jur suficient şi dominator. Arăţi că eşti „mare“, super-influent, invulnerabil şi capricios. Nu ţi se poate refuza nimic, ştii, poţi şi faci. Ai mereu în preajmă o curte slugarnică. Plăteşti pe cine vrei, cu ce sumă vrei, cînd vrei, pentru orice ai chef. Întrucît eşti solvabil, te socoteşti o autoritate. Dar banii, chiar dacă pot aduce o formă de putere, nu presupun, în mod necesar, o formă de autoritate. În mod frecvent, bogătaşii de azi au o anumită putere, dar le lipseşte, de regulă, iradierea autorităţii morale, intelectuale, profesionale, umane. Sînt o periferie care se ia drept centru.

Banii nu produc automat bun simţ, bună cuviinţă, bun-gust. Îmbogăţitul contemporan se poartă, adesea, ca un mitocan, vorbeşte golăneşte şi se îmbracă, mai întotdeauna, ca o ţoapă. E obraznic, agresiv, prepotent. Cînd e amabil, sau „modest“ o face demonstrativ, „patronizing“, de foarte sus. Îţi arată, la o adică, faţa lui „umană“, subteranele lui de „băiat de comitet“. Uneori are veleităţi culturale: îţi trînteşte cîte un citat fin, invocă, vag plictisit, cîte o carte la modă. De fapt, are un dispreţ suveran pentru intelectuali: îi manevrează, îi momeşte, îi cumpără. Noii îmbogăţiţi cred, de asemenea, că banii sînt o justificare suficientă pentru orice tip de licenţă. Cred, aşadar, că îşi pot permite ceea ce alţii, mai peticiţi, nu îşi pot permite. Au, de partea lor, toate îndreptăţirile. Pot impune direcţii de opinie, pot dirija intriga politică, pot fraieri pe proşti, pot grădinări destine. Şi, din păcate, li se îngăduie s-o facă. Comportamentul lor capătă, cu timpul, o tentă demiurgică. Ambianţa imediată devine neîncăpătoare pentru eul lor dilatat pînă la nebuloasă. „Modelul“ lor existenţial este ceea ce li se pare a fi un soi de boierie nonşalantă. Aspiră la „sublimităţi“, cum rîvneşte arendaşul la statura stăpînului. Sînt – vor să fie – „domni“, adică ce n-au apucat niciodată să fie. Iar a fi domn înseamnă, din punctul lor de vedere, a lovi nerăbdător cu biciul în cizmă, a ciupi galant posteriorul slujnicuţelor, a te lăsa servit cu o ciocoiască nesimţire, a chema la ordin pe toată lumea şi a vorbi „radical“, plimbînd prin gură „gingăşii“ şugubeţe, menite să seducă asistenţa. În realitate, nu reuşesc aproape niciodată să-şi camufleze trivialitatea de fond, parvenitismul, instinctele primare. S-ar putea salva prin discreţie şi cumsecădenie. Dar asta li se pare o slăbiciune, un moft. Preferă încruntătura de vătaf sau băşcălia discreţionară.

Banii aduc, cred, cum spuneam la început, fericirea. Un fel de fericire. Cea rîvnită de toată lumea. (De altfel, oamenii cu bani nu prea au timp şi înclinaţie să se simtă nefericiţi.) Trebuie spus mai degrabă că banii nu aduc decît „fericirea“. Tot restul, tot ce face valoarea şi sensul unei vieţi, vin pe alte căi, cu alte mijloace. Sau nu vin. Dar, în orice caz, nu li se poate plăti contravaloarea în bani.