Băieții veseli

Nu-mi plac solemnitățile obtuze, stilul țeapăn, pompa „oficială“. Protocolul poate fi respectat și fără poze ștaif, fără gesticulație teatrală, fără fizionomia împietrită a statuii. Umorul bine dozat e, în politică, dar și în viața curentă, o virtute binevenită, cu incalculabile efecte terapeutice. Sînt gata să accept stilul „informal“, dialogul destins, firescul atitudinii și al vorbirii. Cu condiția să nu devină strategie populistă, idee fixă, prost gust și proastă creștere. Practica obsesivă a glumiței, recursul infantil la bășcălie ieftină, relaxarea ostentativă a brăcinarilor pot fi – mai ales în diplomație – inoportune, dizgrațioase, riscante. Nu te poți mișca pe scena publică a lumii cum te miști între mese, la o petrecere privată. Nu e recomandabil să n-ai, ca politician, alt program decît să fii „simpatic“, „băiat de comitet“, clovn „de gașcă“.

La noi, pe un fond de evidentă tensiune economică, financiară, socială, politică, poanta de cartier, pălăvrăgeala „hazoasă“, replica șmecheră sînt pe cît de inadecvate, pe atît de răspîndite. La diferite televiziuni, în discursuri parlamentare, în interviuri, politicienii noștri se întrec în mici ironii țanțoșe, în fente de circ, în bufonerii de chermeză. Țara piere și „elita“ ei, reprezentanții ei „de vîrf“ au timp și chef să se (ne) amuze. Am crezut, pînă mai ieri, că avem de a face cu o trăsătură specifică a sud-estului european sau, poate, a stilului dîmbovițean. „O, țară tristă, plină de umor!“. Dar dacă vrem umor, măcar să fie unul de oarecare anvergură: spontan, dar imaginativ, caustic, dar inteligent și, dacă se poate, asezonat cu unele igienice exerciții autocritice. Problema este că o undă de frivolitate prost plasată începe să se manifeste și la case mai mari. „Veselia“ autohtonă cucerește mapamondul. Spun asta după ce descopăr, uimit, nonșalanța „fără prejudecăți“ a unui politician de prim rang din ierarhia comunității europene: Jean-Claude Juncker. Domnul Jun-cker se simte foarte bine în pielea sa. Are mereu la îndemînă vorbe de duh și gesturi de agapă amicală. Pe cutare demnitar belgian îl pupă pe chelie, pe cutare prim-ministru îl bate, la propriu, pe burtă ca să-i atragă atenția că s-a îngrășat, unui gazetar care îl întreabă cum e cu criza economică din Grecia îi răspunde, sibilinic: „Cînd chestia devine serioasă, trebuie să fii gata să minți!“. Spectaculos pînă la sminteală a fost modul cum l‑a întîmpinat, acum ceva timp, la Bruxelles, pe Viktor Orbán: o ușoară pălmuță pe obraz, însoțită de un cordial: „Salut, dictatorule!“. Din două, una: ori dl Juncker crede că prim-ministrul maghiar are, în modul său de guvernare, o componentă dictatorială, dar atunci cordialiatea sa jucăușă e deplasată, ori dl Juncker crede că dl Orbán e „OK“, dar atunci nu se înțelege de ce forurile europene sînt atît de nemulțumite de politica adoptată, în general, de dl Orbán. Oricum ar fi, lejeritatea cu care președintele Comisiei Europene înțelege să trateze, într-o împrejurare oficială, un înalt demnitar comunitar e mai mult decît discutabilă: rolul lui nu e acela al unui unchiaș șturlubatic care dojenește tandru un nepoțel zurbagiu. De curînd, același domn Juncker se declară îngrijorat de tendința Statelor Unite de a „dicta“ politica externă europeană, purtîndu-se nepoliticos cu Federația Rusă. Cum să spui că Rusia e o „putere regională“? Cînd, de fapt, e o putere globală. Nu se face. Nu așa se vorbește despre ruși. A, da, chestia cu Crimeea și cu Ucraina „nu prea merge“. Dar Rusia trebuie tratată corect, de la egal la egal, chiar dacă asta nu e prea „sexy“! Dl Juncker crede așadar că politica europeană față de Rusia trebuie să fie de o unilaterală „decență“. Să fim pragmatici! Să nu ne luăm după americani! Să reluăm mai curînd tradiția Chamberlain-Ribbentrop. Poate că nu e prea „sexy“ (un nou criteriu de evaluare diplomatică!), dar așa e civilizat.

Cum ar spune regina Marii Britanii: „We are not amused!“. Nu ne prea amuză acest băiat vesel care reprezintă, din vîrful piramidei, comunitatea din care facem parte. Deși, pe de altă parte, toți politicienii planetei par dispuși să ambaleze catastrofa în termeni de farsă carnavalescă. Putin cîntă Blueberry Hill dinaintea unei asistențe entuziaste (Sharon Stone, Kevin Costner, Depardieu etc.), Obama știe și el să cînte și nu se sfiește s-o arate. Bill Clinton a cîntat și el, Chávez de asemenea, de Berlusconi nu mai vorbesc… Sfîrșitul lumii? Aș! „C’ești copil?“. Totul e sub control. Toată lumea rîde, cîntă și dansează. Și să ne slăbească defetiștii care cred că noi, românii, n-am fi competitivi. Avem talente din belșug. Ludovic Orban e și chitarist, și gurist, Tălmăcean e un Michael Jackson al românilor, Ponta dansează ca o cadînă, Mazăre e Regele-Soare al Tomisului, Băsescu bate palma de pămînt ca un profesionist. Și dacă văd că lumea devine (prea) serioasă, mă încumet și eu, cu modestie, să cînt niscaiva romanțe. Ne-am săturat de vești proaste! Sîntem pe mîini bune! Jean-Claude Juncker e gata oricînd „să facă show“: „în doi, în trei, în cîte cîți vrei“. Și stăm bine și cu resursele: s-a descoperit apă pe Marte!

Acum vreo trei ani, am publicat textul de mai sus, oarecum contrariat de micile euforii comportamentale ale dlui Jean-Claude Juncker. De curînd, domnia-sa a apărut din nou „în vedetă“, apropo de discursul omagial cu care a însoțit dezvelirea unei ample statui a lui Karl Marx la Trier. O dovadă că textul meu nu anticipase dimensiunea sobră, solemnă, a personalității dlui Juncker. Îl văzusem doar ca pe un chefliu vesel. Or, iată că are și simțul grandorii (ideologice), și vocabularul (nițel lemnos) al festivității monumentale. Reproduc, deci, textul meu mai vechi cu titlu de mea culpa: uite că „băieții veseli“ pot, la nevoie, „cînd o cer interesele partidului“, să se exprime și în registrul gravității restauratoare! Pe de altă parte, sincer vorbind, după discursul de la Trier, înclin să optez pentru versiunea mai șugubeață a dlui Juncker…