Avortul, ideologia şi emoţia impersonală

Am citit undeva că filmul 4 luni, 3 săptămîni şi 2 zile al lui Cristian Mungiu a încasat, în Franţa şi în Italia, peste două milioane de euro. Bucuros că filmele româneşti încasează nu doar premii prestigioase, dar şi ceva bani (adică atrag "marele public" în săli), am dat fuga pe Google să văd cum stau lucrurile. Am descoperit că în Italia, unde rulează de ceva timp, s-a aflat, mai multe săptămîni, printre primele zece filme la încasări. În Franţa a încasat ceva mai puţin. Dar - cu speranţa că încasările vor creşte, căci filmele comerciale trebuie înfrînte şi "cu propriile lor arme" - am abandonat clasamentele şi am dat o raită prin diversele cronici, bloguri şi comentarii. Una peste alta, am constatat că adesea spectatorii francezi şi italieni se pronunţă mai adecvat despre film decît mulţi "specialişti" şi "lideri de opinie". Ca diletant, am vibrat probabil mai intens la punctele de vedere ale diletanţilor ca şi mine şi am fost surprins că unii critici şi jurnalişti, ba chiar şi unele instituţii nu văd pădurea din cauza copacilor - sau, în cazul de faţă, nu văd filmul din cauza avortului. În fruntea emiţătorilor de tîmpenii despre film se află cronicarul ziarului Osservatore romano (cotidianul oficial al Vaticanului) şi monsieur le délégué général Tugdual Derville, din partea Alianţei pentru drepturile vieţii din Franţa. Gian Filippo Belardo, cronicarul ziarului editat de Sfîntul Scaun, consideră filmul "sordid", iar apariţia fătului pe ecran drept "un semn dramatic al transformării barbare a conştiinţelor şi o opţiune estetică ipocrită", pentru că embrionul este tratat "ca simplu obiect" şi aruncat la gunoi. Şi apoi aduce vorba despre "crimele de drept comun" săvîrşite azi prin avorturile legale din ţările UE, apoi tună şi fulgeră împotriva apărătorilor avortului legal. Vorba italienilor, che c’entra?... Ce legătură este între filmul lui Mungiu despre România anului 1987 şi dezbaterile din Europa Occidentală de astăzi pro sau contra legalizării avortului? Bun, criticul de la Osservatore romano nu poate avea alte convingeri decît cele oficiale ale Vaticanului, aşa încît îl putem înţelege cînd spune că apariţia fătului pe ecran este un colpo basso, o lovitură sub centură la adresa publicului. Dar Paolo Mereghetti, cronicarul de la Corriere della Sera, nu e "vaticanez". Şi el foloseşte - într-o cronică, altminteri, bună - aceeaşi expresie (un colpo basso). E adevărat, el contestă scena respectivă din punct de vedere estetic, dar se putea abţine. Cel mai caraghios este însă monsieur Tugdual Derville, luptătorul antiavort, care îşi anunţă vigilenţa: "Nu vrem să facem din acest film un ţap ispăşitor, dar nu dorim să fie utilizat pentru a sprijini militantismul în favoarea avortului legal". Exemple de inadecvare se mai găsesc destule, dar cred că sînt suficiente şi acestea. Cred că ne aflăm în faţa unui sindrom serios de incapacitate cronică de a ieşi din plasa propriei ideologii. Un blogger italian a spus-o răspicat (iar Alex. Leo Şerban l-a citat şi i-a argumentat ideea în suplimentul special dedicat filmului de Evenimentul zilei) că 432 "nu este un film despre avort". Mulţi cronicari, activişti şi cetăţeni occidentali au înţeles însă că este. Asta pentru că tema avortului este, acolo, una care "face diferenţa" între stînga şi dreapta, care scoate oamenii în stradă, care generează dezbateri aprinse. Aşa că oamenii şi-au proiectat propriile convingeri asupra filmului şi l-au privit în funcţie de ceea ce li s-a părut lor a fi o "atitudine faţă de problema avortului". N-au fost în stare să-l privească, pur şi simplu, ca film (iar filmul - ne învaţă manualele - este o operă de ficţiune, aşa că spectatorul trebuie să "intre" în convenţia ficţiunii şi să caute efectele artistice, emoţiile, "lumea imaginară" pe care o propune opera, nu să "tragă linii drepte" spre lumea reală). Şi-au exprimat militantismele de un fel sau de altul în funcţie de ceea ce au văzut pe ecran. Dar - fatalitate - pe ecran n-au văzut decît propria ideologie cu care au venit de-acasă. Nu este însă un caz izolat. Numeroase exemple din ultimii ani arată - cred - că "sociologismul vulgar" renaşte cu forţe şi mijloace noi; şi nu mai e vorba de Uniunea Sovietică şi de aparatul ei de propagandă (care utiliza "interpretările ideologice" ale cărţilor sau filmelor pentru a crea "omul nou"), ci de conştiinţele libere ale locuitorilor Occidentului. La Opera din Berlin s-a anulat reprezentarea operei Ido-meneu de Mozart pentru că islamul "nu avea o imagine bună"; caricaturile cu Mahomed publicate într-un ziar danez au stîrnit valuri enorme; multe filme şi cărţi sînt judecate după ideologia pe care o conţin, nu după valoarea artistică. Dacă scrii un roman despre divorţ din care rezultă că "ea" e de vină, te-ai ars: eşti macho şi te opui egalităţii de şanse. Dacă faci un film "de atmosferă", în care personajele sînt aristocraţi de odinioară, te-ai nenorocit: eşti un neoconservator care neagă progresul şi drepturile "păturilor defavorizate". Ş.a.m.d. Nu mai ştim să citim un roman bun "ca roman", nu mai putem vedea filmul "ca film", sîntem umbriţi de ideologii pînă în cele mai ascunse cotloane ale sensibilităţii. Sub presiunea realităţii şi a politicii, devenim, pe zi ce trece, tot mai puţin capabili să ajungem (iertaţi-mi punctul de vedere conservator-junimist) "în sfera emoţiunii impersonale". Cred că totul a început cu Versetele Satanice ale lui Salman Rushdie (carte recent apărută şi în româneşte la Polirom) şi cu pronunţarea condamnării la moarte a autorului de către ayatolahul Khomeini. De atunci, Occidentul pare să fi intrat în "logica" aceasta perversă conform căreia ideologia primează asupra convenţiei artistice. Noi, cei din Est, care ştim că în timpul comunismului se interziceau cărţi pentru tot felul de nimicuri "interpretabile politic", avem o oarecare experienţă în materie. Occidentul e - totuşi - abia la început. Mi se pare însă destul de îngrijorător că mulţi oameni liberi şi stimabili se lasă duşi şi seduşi de valurile perfide ale ideologiei...