Alianţe europene şi înţelegeri româneşti

De bine, de rău, s-a votat "un fel de uninominal". Bun prilej pentru reluarea discuţiilor pe tema "uninominalul nostru este mai bun decît al vostru". Numai că, din reacţiile care au urmat, bietul alegător riscă să nu mai înţeleagă mare lucru: Guvernul şi PNL au anunţat că "avem uninominal"; PD-L şi unii consilieri ai Preşedinţiei au spus că de fapt nu e uninominal (cel propus de Traian Băsescu la referendum era "adevăratul uninominal"); preşedintele a declarat că este, totuşi, "un pas înainte"; PRM a anunţat, apocaliptic, că acest sistem va aduce "disoluţia partidelor" şi l-a contestat la Curtea Constituţională, mai ales că "uninominalul se mai foloseşte doar în vreo două ţări din UE" (am trăit s-o vedem şi pe-asta, PRM invocînd "modelul UE"...). PSD nu prea s-a amestecat în vorbă, mulţumit că a obţinut alegerea preşedinţilor de consilii judeţene tot prin vot uninominal. În toată această harababură, discuţiile au deviat adesea spre chestiuni tehnice şi procedurale, şi mai ameţitoare pentru alegător. Nici nu mă aşteptam la altceva. De ani întregi, "votul uninominal" (formulă greşită, tehnic vorbind, dar pe care mass-media a impus-o în limbajul curent) este văzut ca strict necesar pentru a face ordine în politica noastră. A ajuns să se discute despre "uninominal" ca despre un erou care va pogorî asupra ţărişoarei noastre şi îi va mătura pe politicienii răi şi corupţi, înlocuindu-i spontan cu îngeri. Era limpede că - orice sistem ar fi fost adoptat - "înnoirea clasei politice" nu s-ar fi făcut rapid şi în totalitate: pur şi simplu, cetăţenii nu i-ar mai fi votat pe cei prea de tot compromişi; dar mai rămîneau destui care să ducă mai departe steagul politicii de mişmaş care s-a încetăţenit în România. Pe de altă parte, o lege electorală "revoluţionară", care să reformeze din temelii sistemul politic, aşa cum a dorit-o preşedintele Băsescu atunci cînd a convocat referendumul, n-avea cum să apară: ea ar fi trebuit votată de actualii parlamentari, care fac parte din actualele partide, şi care nu aveau nici un interes să se sinucidă politic în numele unui ideal. Prin politica noastră nu prea bîntuie idealurile, nici gîndirea pe termen lung, nici măcar identificarea unor soluţii raţionale. Deocamdată, tot ce "produce" Parlamentul este rodul sistemului de pertractări între partide, iar partidele sînt cum sînt - adică mediocre, fără identitate ideologică precisă, cu lideri slabi sau compromişi, cu mulţi membri "de strînsură", veniţi în partid (ori mutaţi dintr-un partid în altul) pentru avantaje personale. În plus, contextul e complicat de duşmăniile personale între lideri, astfel încît compromisul - în sens pragmatic, ca soluţie adoptată în urma unor negocieri raţionale - devine aproape imposibil. Şi chiar atunci cînd pare a fi posibil, e contracarat de "sistemul de zgomote" care se creează în jur. De exemplu, s-a speculat mult pe tema "înţelegerii" între PNL şi PSD pentru a trece prin Parlament noua lege electorală, deşi, tehnic vorbind, e legitim ca Guvernul să negocieze cu un partid susţinerea unui proiect de lege, mai ales cînd e minoritar. Asta face PNL de o bună bucată de vreme. Dar zgomotele nu încetează să se amplifice de cîte ori vine vorba despre relaţia PNL cu PSD. Dacă ne luăm după peisajul politic european - în care, nu-i aşa?, am intrat - descoperim suficiente argumente pentru o alianţă firească între cele două partide. ALDE (Alianţa Democraţilor şi Liberalilor Europeni, adică grupul din Parlamentul European la care este afiliat şi PNL) conţine multe partide care se autodefinesc ca fiind "de centru-stînga" (de pildă, Partidul Democrat din Polonia, din care face parte şi Bronislaw Geremek) sau "centriste" (precum partidul D66 din Olanda, al cărui slogan este "a liberal mind and a social feeling"). Altele îşi spun "social-liberale". Oricum, nici unul nu (mai) militează pentru capitalism şi proprietate privată, cum face PNL la noi, pentru că acestea fac parte de mult din realitatea ţărilor europene. Şi nici unul nu se defineşte ca fiind "de dreapta", cum fac liberalii români. Unele partide au făcut sau fac parte, în ţările lor, din coaliţii şi guverne de centru-stînga: în ALDE sînt 11 deputaţi italieni din Partidul Democrat, element de bază al fostei coaliţii conduse de Romano Prodi şi, acum, principala forţă care se opune polului de centru-dreapta al lui Berlusconi. Dincolo de exemplele naţionale, în Parlamentul European ALDE se situează adesea, în cadrul dezbaterilor sau la vot, pe poziţii mai apropiate de ale socialiştilor decît ale Partidului Popular. Aşadar, în Europa, liberalii şi social-democraţii noştri trebuie să colaboreze, pe baza principiilor ideologice şi a politicilor elaborate în cadrul grupurilor parlamentare. În România, o asemenea colaborare devine suspectă. La toate alegerile de pînă acum, PNL şi PSD au fost adversari ireductibili. Dacă în materie de privatizare şi economie de piaţă guvernul PSD a preluat, practic, în legislatura 2000-2004, "agenda liberală", există în continuare teme care despart profund aceste partide. De exemplu, atitudinea faţă de comunism şi faţă de fosta Securitate: PNL afişează permanent o atitudine radicală faţă de trecutul recent, PSD o scaldă. Iar aceasta este una dintre temele care au dat o anume identitate electoratului liberal. Altminteri, se vede de mult că cele două formaţiuni se înţeleg bine - mai ales că au acumulat, prin membrii şi simpatizanţii lor, cele mai importante resurse ale noului capitalism românesc, fie el "sălbatic" sau "de cumetrie" (oricum peste cîţiva ani nu va mai conta). Dar orice încercare de apropiere stîrneşte comentarii acide în presă şi sensibilităţi în electoratele celor două partide. Aşa încît, cu uninominal sau nu, "clasa politică românească" va mai fi o bună bucată de vreme victima trecutului recent şi a modului în care s-a format în tranziţie. Faptul că liberalii şi social-democraţii nu pot face în România ce fac în Europa mi se pare emblematic.