Expresia „a muri de rîs“ se regăsește în mai toate limbile pămîntului. Sensurile ei acoperă un spectru larg de nuanțe. Uneori e vorba de un simplu superlativ al rîsului: rîsul suprem, năvalnic, de nestăvilit, spasmodic. Dar se poate „muri de rîs“ la propriu, cum o dovedesc unele exemple istorice sau cum ne avertizează medicii: rîzi și ajungi la stop cardiac sau la asfixie. „Să mori de rîs, nu alta!“ se înrudește ca sens cu formulări de genul „să vezi și să nu crezi“ sau „nu poți lua în serios așa ceva“ sau „e ucigător de absurd“. În ambianța românească simt însă semitonuri, conotații, sugestii care mi se par fără un echivalent riguros în alte spații lingvistice. E ceva înrudit cu melancolica definiție „O țară tristă, plină de umor!“. La noi se întîmplă adesea lucruri care sînt simultan ilare și sinucigașe. Nu avem soluții la „hazul“ bezmeticelii autohtone. Nu ne rămîne decît să „încremenim în rîs“, să rîdem „cu lacrimi“, să ne trecem viața alternînd perplexitatea cu furia, cu resemnarea, cu bășcălia și cu terapeutice accese de veselie hohotitoare. Într-un anumit sens, reușim să validăm și greșeala gramaticală: falsul reflexiv „a te rîde“ are, pe plaiurile noastre, o anumită, tulburătoare, justificare. „Ne“ rîdem semnalează un efect de autoeroziune: rîdem de noi, dar ne lăsăm măcinați, paralizați, schimonosiți de rîs. „Ne rîdem“ (care seamănă, întîmplător, și cu „ne roadem“) devine un sinonim legitim al lui „murim de rîs“.

Cum altfel? Doi politicieni se încaieră într-o emisiune de televiziune. Unul, agresorul, a fost consilier de stat, celălalt, victima, e senator în Parlamentul de azi al țării. Nu e vorba de cît (ne) sînt de simpatici cei doi. (Cel dintîi se străduiește să fie plin de „zvîc“ și de duh, se dă la om, inventează euforic cuvinte, înjură, n-are mamă, n-are tată, e fericit să fie contemporan cu el însuși…) Celălalt e, din contra, mai curînd placid, de o combativitate oarecum previzibilă și nu prea expresivă. Dar nu asta contează. Contează că asemenea întîmplări ne duc spre „vitalitatea“ bananieră a unor țări încă fragede politic și, în orice caz, spre sub-lumea mitocăniei țanțoșe, a primitivismului de periferie. Dezbaterea înlocuită prin caft! Ei bine, aproape toți comentatorii episodului, de la ziariști uzați prin suprautilizare la publiciști de ocazie, de la pamfletari nărăvași și șmecheri la „umoriști“ fără prejudecăți, mîndri de obeza lor autoritate publică, de la feisbuciști euforici la politicieni miștocari, toți s-au înghesuit să „se rîdă“ de o împrejurare care, în mod normal, ar trebui să ne facă să roșim. Să ne îngrijoreze. Să oblige la veghe civilă și rigoare instituțională. Nu e cazul alor noștri. Relativiști, „pățiți“, hîrșiți în rele și pofticioși de sfadă și batjocură, noi ne refugiem, strămoșește, în hazul de necaz. „Hai, bre, să nu ne patetizăm!“ Ce mare lucru! Chestia e, în fond, comică! Dacă avem noroc, poate mai prindem și prin alte studiouri, sau direct în Parlament, vreun cap în gură între „aleși“, vreo sudalmă grasă, vreo „polemică“ hîhîită, vreo îmbrînceală de cîrciumă. Și o să murim de rîs. Iar și iar, ca la o petrecere de gașcă.

Distractiv e, știe toată lumea, și dl ministru Daea. N-o să recapitulez seria de perle cu care ne răsfață de cînd a fost numit în guvern. („Patinează mintea!“ – vorba dumnealui.) Nu știu de ce, omul îmi e mai curînd simpatic. Are un fel de suficiență bonomă, un aer edificat, o inadecvare mucalită, cu voluptăți lirice. Porcul și capra neagră reprezintă – spune domnia-sa – „un peisaj mirific“. Despre oaie ce să mai vorbim? „A unit generații!“ „Vrea să fie înțeleasă!“ Una peste alta, nu e frumos că unii gazetari „vor să intre în peiorativ“ cu metaforele dlui ministru. În fond el e cu agricultura, nu cu vorbele. Cu vorbele ar trebui să fie dl ministru al Educației. Cel care și-a cerut de curînd scuze „anticipat“ pentru greșelile pe care le-a făcut (o magnifică secvență a timpurilor…). Dl Pop mi-a adus aminte de o performanță asemănătoare a dlui Nicolae Văcăroiu, care a dat o replică amuțitoare unui preopinent din Cameră: „Îmi pare rău, dar n-ați fost atent la ceea ce urmează să spun!“ Că dl Pop nu știe cum se scrie pluralul articulat al cuvîntului „copil“ (adică nu cu doi, ci cu trei „i“: copiii) e destul de neplăcut. Un ministru al Învățămîntului ar trebui să fie ceva mai instruit decît un corigent de-a cincea la română. Dar are și el scuzele lui. Una dintre ele a fost formulată de un alt ministru al Educației, dna Ecaterina Andronescu (pe care, cu scuzele de rigoare, aș îndrăzni s-o calific drept cea mai duioasă, tandră, mămoasă catastrofă a sistemului nostru școlar): „Dl Pop e profesor de matematică“. Ați auzit? Dacă ești profesor de matematică nu e musai să vorbești corect românește. Numai profesorii de română au această obligație. Matematicienii nicidecum! Iar miniștrii, nici atît!

Oamenii credincioși sînt siguri că există viață după moarte. Să sperăm. În ce mă privește, sînt, totuși, de părere că – pentru cine moare de rîs – șansele de eternitate sînt mai mici. Nu poți accepta să mori de rîs zi de zi, clipă de clipă, guvernare după guvernare, și să pretinzi, în același timp, pentru țara și poporul tău, un fotoliu de orchestră în Rai.