Vacanţă pe lîngă Uniunea Europeană
"Degeaba ai maşină bună, dacă nu conduci bine!" Mă uit spre el, uimit de atîta înţelepciune aplicată. Are vreo 8-9 ani şi îmi explică serios care îi e tactica de a-i învinge pe ruşii de aceeaşi vîrstă, la maşinuţe. Alea de Luna Park, cu troleu, care se ciocnesc de mama focului. Stau la coadă, la maşinuţe, în parcul hotelului, în Antalya. El e ardelean după accent. Aici sîntem mulţi români. Cam la egalitate cu ruşii şi nemţii. Ruşii sînt, în general, destul de plini de bani. Împart bacşişuri în dreapta şi în stînga, spre deliciul personalului. Doamnele sînt, majoritatea, genul "blondă care însoţeşte pe cel tuns scurt şi plin de muşchi". Domnii sînt, majoritatea, tunşi scurt, plini de muşchi şi însoţiţi de blondele care petrec cam două ore în cameră înainte de a ieşi la piscină. Machiaj en gros, parfumuri cu miros dulceag (de ce naiba nu şi-or cumpăra şi parfumuri mai acătării, nu am înţeles), haine de firmă, tocuri cui, la peste 12 centimetri. Generaţia Putin. Cealaltă categorie de ruşi este formată din morsele-masculi-alfa. Aşa arată, la peste 120 de kilograme, cu lănţoaie de aur la gît, bînd votcă încă de la micul dejun. Ăştia cred că sînt mai degrabă generaţia Elţin. Nemţii sînt liniştiţi, discreţi, interesaţi de berea locală (evident). Unii dintre ei poartă brăţărele roşii. Ale noastre, ale marii majorităţi, sînt albastre. Toţi cei cu roşu sînt în vîrstă şi nemţi. Într-o seară, în restaurantul aglomerat, intru în vorbă cu unul dintre "roşii". Helmuth este pensionar şi locuieşte în Leverkusen. Vine la hotelul ăsta de 11 ani. De aia are altă culoare a brăţării. Are masă rezervată pe numele lui în toate restaurantele complexului. Cînd aude că sînt român, Helmuth răsuflă uşurat. "Bine că nu eşti rus" " îmi zice. "Nişte neamuri proaste, iau cîte cinci farfurii de mîncare, ciugulesc cîte ceva şi aruncă restul. Neamuri proaste." "Au trecut prin vremuri grele" " încerc eu timid (şi fără vlagă) să-i apăr. "În Irak i-aş duce pe toţi, să vadă ce e aia foame, să nu mai arunce cu mîncarea. Aş pune puşca pe ei. Ruski Kaput!" " striga Helmuth în gura mare, în mijlocul restaurantului. Recunosc că îmi era cam jenă. Lumea începea să se uite spre noi. Cîţiva zîmbesc în colţul buzelor, îmi dau seama că ăştia sînt români. Alţii sînt impasibili. Generaţia Putin. Privesc în gol, îl ignoră cu totul pe prea guralivul neamţ. Era, cred, pilit. Avea pe masă o grămadă de pahare de şampanie şi bere. Aşa amestec, aşa reacţie. Îi cunoaşte, oricum, pe toţi chelnerii, pe numele mic. Îi întreabă de sănătate pe toţi, se interesează de mama unuia, de facultatea altuia, de fratele şefului. Mi-o laudă pe Kader, fata care umblă cu căruciorul de băuturi printre mese. "Super-girl, Super-mädchen." Zîmbesc, îi zîmbesc şi lui Kader. A doua zi, la micul dejun, o întreb cît munceşte acolo. Nu de alta, dar era la program de la 8 dimineaţa, pînă la miezul nopţii. Îmi spune că programul lor este de 12 ore, cu o zi liberă pe săptămînă. Salariul? Cam 500 de euro, din care 200 îi trimite acasă. Tocmai a terminat colegiul. Nu ştiam exact ce vrea să spună. Am aflat ulterior, de la alţi barmani. "Colegiul" este Colegiul Turistic, din Ankara. Kader a decis să rămînă în facultate, ca asistent. Ceilalţi, adică aproximativ trei sferturi din personalul hotelului, erau încă studenţi la aceeaşi şcoală. Muncesc patru luni pe an, cîte 12 ore pe zi, cu o zi liberă pe săptămînă. Bine că nu au intrat încă în Uniunea Europeană, că aşa ceva nu s-ar fi putut. E ca la galere. Nici unul dintre ei nu uită zîmbetul acasă. Se ţin de bancuri, de glume, de gîdilat copiii turiştilor. Ai zice că bateriile lor nu se termină niciodată. Spre finalul sejurului, vine asaltul. Toţi mă roagă politicos să completez formulare de evaluare în care să le apreciez activitatea. O fac cu multă plăcere. Comportamentul lor este ireproşabil. Îmi spun cît de importantă este evaluarea asta pentru cariera lor, pentru contractul de la anul. Pe cameristă o cheamă Oçean şi are familia departe, în fundul Anatoliei. Are vreo 50 de ani. A fost impecabilă. Cînd i-am oferit bacşişul, nu ştia cum să ne mai mulţumească. După aceea, ne-a povestit că este văduvă, că a rămas cu patru copii şi că, în afara sezonului, trăieşte numai din banii de peste vară. Mă rog, s-ar mai pune şi cele trei capre care o scuteau de cumpărat lapte. "Da, e na-sol. Mun-cesc oa-me-nii ăştia de rup" " îmi zice şi Dan. E avocat în Cluj, vorbeşte cum-pă-nit, ca toţi ardelenii, şi a venit cu nevasta (psihoterapeut) şi fetiţa, care are vreo şase ani. "Psihoterapeut şi avocat? Măi, voi sînteţi familia americană ideală!" " le zic. Alina mai lucrează şi pentru un ONG care se ocupă de copiii care au părinţii în închisoare. Bîrfim în fiecare seară ceva politicieni de acasă (clujenii au ce povesti, de la ei e şi premierul, e şi celebrul grup pesedist), bem ceva vin, ceva cocteiluri, copiii se joacă. Nu mă deranjează defel apropierea de atîţia turişti veniţi din România. Majoritatea sînt oameni decenţi, de clasă mijlocie, care îşi petrec aici săptămîna pentru care au muncit un an întreg. Dan are două aparate de fotografiat pe care " cu o perseverenţă demnă de o cauză mai bună " le uită cam peste tot: la piscină, la terasă, la Luna Park. Nu are nici o nelinişte. "Le găsesc la recepţie. Prima oară m-au întrebat ce marcă e aparatul, să verifice într-un fel oarecare dacă eu sînt proprietarul. Le-am zis că nu ştiu, dar ştiu ce scrie pe taşcă. Şi, în fond, d-aia am două, să-mi rămînă măcar unu’ pînă la sfîrşitul vacanţei." Rîd cu Dan în hohote. Am mai cunoscut şi două familii din Suceava. Erau cumva rude, cred. Unul dintre domni este fermier. Are vreo 60 de vaci şi bombănea non-stop pe seama sistemului APIA, cu orto-foto-planurile lor cu tot. Celălalt este preot de parohie, la vreo 10 kilometri de oraş. Simpatici foc, oameni de glumă, de poveşti, de conversaţie de vacanţă. Fie-mea s-a jucat şi cu Ştefania. Părinţii ei sînt oameni de corporaţie. Tatăl lucrează într-o bancă, mama la un lanţ de supermarketuri. Veniseră şi cu mamaie, să stea cu ochii pe copil. Am făcut schimb de informaţii cu mamaie despre zona Conţeştiului (comună campioană la proiecte europene), pe unde trec în fiecare săptămînă în drum spre Pucioasa. Simpatică foc, mamaie. I l-am prezentat pe se