De ani de zile ne lamentăm că nu mai avem lideri politici. Corul perfect al lamentației nu trebuie, totuși, să ne inducă impresia unei totale conformități. Teamă mi-e că, cerînd providenței politice „liderii“ pe care îi visăm și nu-i avem, înțelegem fiecare altceva. Unii vor un lider tare și eficient, alții vor un lider blajin și înțelept, unii vor un lider curat ca lacrima, alții vor un lider „competent“ (indiferent ce-o însemna asta), unii vor un lider care să ne bage bani în buzunar, alții vor un lider în stare să ne apere de toate relele, alții vor un lider care să-și vadă riguros de treaba lui și să ne lase în pace. Fapt este că toți vrem „lider“! Pe de altă parte, susținem cu toată convingerea că vrem o lume a regulilor și a procedurilor, a instituțiilor care se echilibrează între ele și a deschiderii democratice. Nu sesizăm deloc contradicția: unde să mai fie loc de „lider“, adică de o personalitate care să asume o viziune și să energizeze resursele societății într-un sens de care toți sîntem convinși, dacă am căzut de acord că sistemul instituțional pe care toți îl vrem trebuie să ne conducă și ceea ce se poate este doar un conducător care respectă toate regulile, altfel din ce în ce mai multe? Unde să se mai reverse charisma unui personaj de anvergură, dacă treburile statului sînt prinse tot mai strîns în proceduri? Ce să mai facă un lider dacă vrem ca orice decizie importantă să fie luată de noi toți? Vom continua să căutăm lideri și să ne jelim că nu-i găsim în timp ce, vîrtos, construim o societate care nu-i mai poate produce. Mă gîndesc că și puzderia de cursuri de „leadership“ de pe piață este tot o formă de neputință în fața acestei contradicții. Vrem un lider autentic, născut, nu făcut, și în același timp ne păcălim că liderii se fac la cursuri.

Dar, dacă acum un an sau doi și eu credeam că marea urgență a lumii noastre este apariția liderilor politici cu profil și greutate, azi nu mi se pare că asta este cea mai mare problemă. Democrațiile răvășite din 2016 – România inclusiv – nu simt, neapărat, lipsa liderilor de anvergură, cît lipsa făcătorilor de pace. Criza lumii noastre, și a României în particular, este aceea a pacificatorilor. Conflictele dintre noi sînt atît de complicate și atît de deschise (datorită instrumentelor enorme de „socializare“), încît noi singuri nu le mai putem stinge. Am putut constata că oamenii lăsați liberi și înarmați cu posibilitatea de a-și confecționa singuri informațiile produc mai degrabă conflicte și tensiuni decît armonie și pace. Nicicînd în istorie cetățeanul simplu nu a fost mai puternic decît acum. Astăzi, el are la îndemînă mijloace de a-și exercita puterea cum nici un strămoș de-al lui nu a avut. Iar rezultatul palpabil este creșterea în intensitate și în complexitate a tensiunilor din cetate.

„Fericiți făcătorii de pace, că aceia fiii lui Dumnezeu se vor chema“, spune Mîntuitorul și o întreagă literatură după El a comentat pe toate fețele această „fericire“. Pacea, spun la unison comentatorii, se leagă direct de dreptate și adevăr, dar tocmai această legătură o face imposibilă astăzi. Dreptatea, ca și adevărul, înseamnă lucruri foarte diferite pentru oameni. Clasicii descoperiseră că una e dreptatea de-o parte a Pirineilor și alta este de cealaltă parte, iar modernii ne spun că adevărul este relativ – atît de relativ încît e străveziu, inform, aproape imposibil de prins. Dar să nu ne ducem departe, în biblioteci: vedem chiar în aceste zile, pe străzile noastre, că una este dreptatea pentru cei din Piața Victoriei și alta este dreptatea pentru cei din fața porților Cotroceniului. Cum să împaci una cu alta? Unde mai pui că avem o bine înrădăcinată și luxuriantă cultură a neîncrederii în tot și toate, a urii și a disprețului. Făcătorul de pace nu este posibil dacă nu adună încredere din toate zările cetății.

Doar că, în lungile comentarii la spusele lui Christos, mai există ceva. Se spune că pacea vine din interiorul omului și nu din exteriorul său. Nu societatea și nici instituțiile te împacă, ci tu însuți faci pace cu tine, și abia apoi o poți pacifica pe ea. Pacea cu tine însuți este condiția necesară pentru a putea face pace între ceilalți. Înțelege-ți singur defectele și greșelile, luptă cu ele și te trezești deodată capabil să îi pacifici pe ceilalți.

Concret, cine ar putea face acum pace în această societate românească? Vreun politician? Vreun magistrat? Vreun activist? Vreun moderator TV? Vreun om al Bisericii? Zîmbiți, nu-i așa? Dar mai bine ar fi să vă îngrijorați. O lume care nu-și mai poate produce făcătorii de pace se află într-o criză cumplită, descoperită în fața tuturor pericolelor imaginabile. Faptul că democrațiile au ajuns să producă doar „războinici“ politici – unii mai viguroși, alții mai penibili, desigur – este un semn de vremuri rele.