Își pierd românii încrederea în Uniunea Europeană? Și, mai ales, este terenul pregătit și în România pentru calea populistă și iliberală? Un recent sondaj de opinie, realizat sub egida Parlamentului European, arată că mai puțin de jumătate dintre români, mai precis 48%, cred că apartenența la Uniunea Europeană este un lucru bun. Cifra este în scădere cu 6 procente față de sondajul similar realizat anul trecut. Dar, poate mai important, este cu 9% sub media statelor membre, ceea ce pune sub un mare semn de întrebare ideea că românii sînt una dintre cele mai pro-europene națiuni.

Sondajul mai arată că a crescut cu două puncte procentuale ponderea celor care cred că nu e nici bine, nici rău (32%). În schimb, 18% din români cred că apartenența la Uniunea Europeană reprezintă un lucru rău, cu 6 procente peste media celor 28.

Sigur, cehii, care tocmai l-au scos cîștigător în alegeri pe miliardarul populist, acuzat de fraudă, Andrei Babis, stau chiar mai rău. Ei consideră doar în proporție de 29% că apartenența lor la UE este un lucru bun. Pentru 21%, este un lucru rău, iar 49% consideră că nu este nici bun, nici rău – scepticismul ceh își spune cuvîntul.

Ungurii, însă, au opinii pozitive în proporție de 56%, foarte aproape de media UE, în timp ce doar 8% consideră prezența în Uniune ca fiind un lucru rău. Și aceasta, cu tot discursul anti-UE al lui Viktor Orbán. Polonezii sînt chiar și mai optimiști, cu 65% opinii pozitive și numai 7% negative.

Și atunci, dacă la Budapesta și Varșovia regimurile semiautoritare, antiliberale și eurosceptice par de neclintit, de ce nu ar putea merge și România în această direcție?

La prima vedere, nimic n-ar trebui să să justifice o asemenea tendință. Dintre noile state membre, România a recuperat cel mai mult din diferența față de media europeană, de la momentul aderării – de la 39 la 59%. Bilanțul financiar este pozitiv – un plus de peste 30 de miliarde de euro, în dreptul României, de la aderare încoace. România exportă azi în mai puțin de o lună tot ce exporta industria ceaușistă într-un an întreg. În cifre ajustate, industria românească produce cu 25% mai mult decît în vremea lui Ceaușescu, și asta cu doar o treime din salariații de atunci. Nici vorbă de dezindustrializare – România doar și-a transformat industria. Ca să nu mai vorbim de perspectivele ce se deschid tinerelor generații, de neimaginat nu numai în timpul comunismului, ci chiar și în anii 1990.

Dar cifrele nu servesc la nimic. Pentru că aici nu este vorba despre cifre, ci despre percepții și emoții. Cum s-a întîmplat și în cazul Brexitului. Majoritatea celor prezenți la vot au ignorat orice ar fi putut însemna argument obiectiv. Emoția a prevalat. O emoție autodistructivă, așa cum vedem astăzi și în cazul Cataloniei sau, mai precis, în cazul acelei părți radicalizate a societății, care împinge lucrurile pînă la limita ireparabilului. Bogata și mîndra provincie spaniolă, al cărei succes a fost posibil tocmai grație apartenenței la Spania și la Uniunea Europeană, pare să arunce pe fereastră tot ce a realizat, de la moartea lui Franco încoace, într-un entuziasm greu de înțeles.

Suveranitatea – un concept tot mai greu de definit într-o lume a interdependențelor și a libertăților de circulație, precum cea de azi –, instrumentarea în sens politic a sentimentelor religioase, citirea fenomenului migraționist într-o cheie conspiraționistă, revenirea la discursul urii din anii premergători celui de-al Doilea Război Mondial, toate acestea pot genera în opinia publică emoții mult mai intense decît cifrele seci ale bilanțului european. Pînă acolo încît devine irelevant faptul că ungurii, cehii, polonezii, românii trăiesc, evident, mai bine de cînd au aderat la Uniunea Europeană.

Vedem în fiecare zi cum lideri de opinie și oameni politici stimulează aceste emoții. Succesul lor, însă, n-ar fi posibil fără existența unui public avid. Și aici trebuie să vedem realitatea. Da, bilanțurile pozitive ale apartenenței la UE sînt reale, dar e tot atît de adevărat că în spatele lor se află categorii întregi de populație rămase în urmă. Pur și simplu, rezultatele nu au fost resimțite de toți în aceeași măsură.

Unele regiuni au progresat mai mult și au resimțit din plin rezultatele, altele nu. Și chiar regiunile de succes își au marginalizații lor. În plus, oamenii nu au tendința de a se raporta la propriul trecut, ci mai degrabă la starea actuală a vecinului.

În România, regiuni precum București-Ilfov, Vest sau Nord-Vest, au înregistrat creșteri semnificative în ultimul deceniu. Statistic vorbind, regiunea Capitalei a depășit deja cu aproape 25 de procente media europeană. Nu există săraci sau marginalizați în București? Există, și încă mulți. Alte regiuni, precum Nord-Est sau Sud-Vest au recuperat însă foarte puțin față de media europeană. Cu alte cuvinte, aproape că nu au simțit rezultatele aderării.

Iar discrepanțele au fost accentuate, în România, de proasta guvernare. Slaba dezvoltare a infrastructurii menține regiuni întregi în subdezvoltare, descurajează investițiile și accentuează sentimentul de abandon.

Și atunci, există în România premisele instaurării unui regim iliberal, populist, clientelist și antieuropean, care să se perpetueze ani de-a rîndul? În orice caz, guvernanții par să facă tot ce le stă în putință pentru a duce lucrurile în această direcție.