Sînt ani de zile de cînd aproape orice comunicare a Kremlinului referitoare la România are fie o notă dezamăgită, fie critică, fie de-a dreptul amenințătoare. La București, aceste manifestări de neplăcere ale rușilor sînt de obicei tratate calm, cu răspunsuri șablon și, uneori, ignorate. Cel puțin public. Nesiguranțele rusești, orgoliile aiuristice ale politicienilor și purtătorilor lor de mesaj au o doză fascinantă de ridicol. Prietenii noștri de la Răsărit știu să dicteze sau să se plîngă. Nu reușesc deloc să găsească o cale de mijloc, nu înțeleg politețea și nici autonomia altora. E probabil stupefiant pentru ei faptul că pretenția lor fermă de a fi respectați e întîmpinată prin mai tot Estul european cu o combinație de scepticism, greață și oboseală. Iar cînd primesc ceea ce cer, nu înțeleg deloc resorturile interlocutorului. Respectul cumpărat sau obținut prin frică nu e respect. E altceva.

Așa se face că, de partea română, angajarea într-un război al declarațiilor e contraproductivă. România menține o distanță politicoasă și rece. Sînt observatori care pun asta pe seama unei inabilități diplomatice a României. Eu prefer să compar relația București-Moscova cu aceea pe care un elev oarecare o are cu golanul școlii.

Sensibilă la decizii de înarmare sau exerciții militare, Rusia are particularitatea că e dependentă de simboluri poate mai mult decît oricare altă țară din zona noastră. E cumva firesc, istoria modernă a Rusiei e un compendiu de întîmplări la finalul cărora se numără întotdeauna morții. Și nu puțini. Ultimii pe listă – cei zece mii de ruși și ucraineni dispăruți înainte de vreme în conflictul din estul Ucrainei. Deși conflictul nu e pe teritoriul actual al Rusiei, responsabilitatea Kremlinului e dincolo de orice dubiu, iar victimele îi sînt imputabile.

E greu de construit o narațiune coerentă din istoria Rusiei. De aceea navigarea printre simboluri, mituri și jumătăți de adevăr e dificilă și riscă să creeze permanent dureri de cap. Decizia unei primării din București de a supune dezbaterii publice schimbarea numelui unui parc a creat fix o astfel de migrenă. Nimic extraordinar dacă numele parcului nu ar fi Tolbuhin, iar prima și cea mai importantă contribuție la dezbatere a venit direct de la Ministerul rus de Externe. Spune așa purtătoarea de cuvînt Maria Zaharova: „Sperăm că autorităţile României nu vor permite încercări de rescriere a istoriei în contextul interesului reciproc de continuare a cooperării militare memoriale fructuoase“.

Tolbuhin? Sînt aproape sigur ca numele e puțin amintit în conversații românești. E totuși important în contextul istoric atît de drag doamnei Zaharova. Pe scurt, generalul (ulterior mareșal) Fiodor Tolbuhin a fost unul dintre comandanții trupelor sovietice care au ocupat România. E vinovat, cel puțin moral, pentru crimele comise de soldații ruși împotriva românilor, mai ales în prima fază a ocupației. Crime documentate în jurnalele vremii și niciodată sancționate. Pînă în ziua azi, rusofobia latentă a românilor își trage justificările din ele.

Rescrierea istoriei? Sigur, e și ăsta un mod de interpretare. Cine are răbdare să urmărească politica internă americană știe că un discurs asemănător e folosit în controversa curentă privind statuile dedicate soldaților confederați din Războiul Civil. Conflictele de stradă de la Charlottesville despre care scriam săptămîna trecută stau mărturie faptului că simbolurile sînt fragile, iar joaca cu ele – periculoasă.

De asemenea, merită menționat că Rusia are un soi de hobby din a interveni în astfel de cazuri. Scandalul de la Tallin din 2007, cînd înlăturarea unui monument sovietic a produs o reacție dură a Kremlinului și o răcire accentuată a relațiilor cu Estonia, stă mărturie în acest sens.

Cu toate astea, îmi permit să nu fiu de acord cu doamna Zaharova. Onorarea unui soldat din trupele de ocupație nu e o chestiune care ține de acuratețe istorică, ci de raportare la sine. Or, oricît ar vrea Kremlinul să creadă că românii sînt recunoscători pentru ocupație și pentru schimbarea de regim, adevărul simplu e că nu sînt. Și nu pentru că ar fi fost fericiți sub dictaturile succesive sub care au trăit pînă la venirea trupelor sovietice, ci pentru că n-au fost fericiți nici cu lunga dictatură care a urmat. Nu poți cere unei populații să își iubească tragedia, oricîte explicații și narațiuni alternative ai promova.

Pe scurt, numele lui Tolbuhin într-un spațiu public din București este ofensator. Nu rescrie nimeni istoria, ci ne administrăm judicios memoria. Sîntem liberi să o facem.

Există, cred, o soluție cu care orice cetățean rus sau român decent ar putea fi de acord. Onorarea altei personalități din Rusia care să exprime valori universale, non-violente și necesare. Primul meu gînd se îndreaptă către Anna Politkovskaia. Politkovskaia a fost o jurnalistă de investigație din Rusia care s-a încăpățînat să caute adevărul indiferent de amenințările la care a fost supusă. A sfîrșit tragic, în 2006, asasinată în scara blocului în care locuia și, pînă în ziua de azi, nu se știe cine a ordonat crima.

Criminalii au fost prinși, opt ani mai tîrziu, nu și autorii morali. Speculații sînt multe, nici una dovedită. Încă. Dar e important de spus că, spre finalul vieții, Politkovskaia devenise unul dintre cei mai importanți activiști ruși pentru drepturile omului și, pe cale de consecință, o adversară a președintelui Vladimir Putin. Cărțile ei sînt traduse, astfel că, pentru români, numele nu este la fel de obscur ca al generalului Tolbuhin. Ba chiar are o relevanță teribil de actuală. Redenumirea acelui parc cu numele unei jurnaliste care și-a dat viața în numele unor principii pe care atît românii, cît și rușii le pot îmbrățișa fără rezerve ar fi o soluție decentă și, mai ales, o investiție în viitor.

Nici măcar doamna Zaharova de la MAE rus n-ar putea să spună că libertatea de exprimare nu e importantă și că nu merită să lupți pentru ea. Iar importanța asta trebuie marcată inclusiv în denumiri de parcuri sau monumente. Istoricii viitorului ar putea chiar să rețină acest moment ca pe unul rar, al compromisului decent și nu al înjurăturilor peste gard.

Cît despre Tolbuhin, fie-i țărîna ușoară. Rușii și românii nu își vor aminti niciodată la fel de el. Cu și fără numele lui afișat la intrarea unui parc oarecare, ne rezervăm dreptul la propria memorie. Putem face asta. 

Teodor Tiţă este jurnalist. Îl puteţi găsi la twitter.com/jaunetom.