Vorbeam în trecutele mele articole despre uimitorul proces de românizare a Americii. Mai mult în șagă, firește, dar nu pe de-a-ntregul. Sesizam unele – aparent uimitoare – asemănări. Pare-se că democrațiile de azi, de la cele incipiente și nesigure, precum România, la cele solide, consolidate, cu tradiție serioasă, precum Statele Unite ale Americii, trec prin crize uimitor de sincronizate. Una dintre ele este creșterea tensiunii dintre politic și puterea judecătorească. Pe de o parte, politicienii par a spune că, odată ce sînt validați de popor prin alegeri libere, au un fel de mandat fundamental să facă ceea ce au promis. Pe de altă parte, puterea judecătorească pare să își aroge spații tot mai largi de control în activitatea specific politică. În America, Trump critică deschis judecătorii care îi anulează ordinele executive. În România, Curtea Constituțională este tot mai des chemată să se pronunțe în această chestiune de principiu și, recent, a hotărît cu privire la limitele unei investigații judiciare asupra actelor de guvernare. La un pol și la celălalt, democrațiile par a nu mai putea echilibra cele două componente esențiale ale statului. Politicienii și magistrații își reproșează unii altora același lucru: că sînt excesivi.

Mai pe șleau, politicienii reclamă că magistrații îi incomodează, de nu chiar îi abuzează. Magistrații spun că nu fac decît să aplice legea – adică fac ceea ce sînt obligați să facă. Politicienii spun că magistrații încep să intre pe teritoriul lor, specific politic, acolo unde legea nu le dă voie să intre, căci magistrații trebuie să fie apolitici. Acuzați că fac politică în robe, magistrații răspund că politicienii își asumă un tip de impunitate la care nu au dreptul, că și în teritoriul politicii legile se aplică așa cum se aplică peste tot. Cum se vor reechilibra lucrurile, vom vedea. Cert este că avem nevoie de noi granițe între unii și ceilalți, din moment ce nimeni nu-și dorește nici politicieni care să facă pe judecătorii și nici judecători care să facă politică. Fapt este că influența judiciară asupra proceselor electorale este tot mai accentuată – vezi, mai recent, cazul Fillon în Franța, dar și cazul alegerilor din SUA. La fel de adevărat este că nevoia politicienilor de a-și desfășura autoritatea într-un spațiu tot mai imun față de puterile magistraților este tot mai mare din moment ce, în campanii electorale, promisiunile sînt tot mai largi. Astăzi, politicienii au ajuns să promită nu doar o guvernare mai bună, ci și justiție. De la candidații noștri la Donald Trump, politicienii promit în campanie chiar și pușcăria pentru oponenții lor! Ai putea zice că, dacă te-a votat cineva după o campanie în care ai promis că bagi oponentul pușcărie, odată ales, trebuie să îndeplinești promisiunea. Că legea nu-ți dă acest drept contează prea puțin.

În acest context, un recent material de presă americană mi-a atras atenția. Postul de televiziune CBS a realizat recent o ediție a faimoasei emisiuni 60 minutes cu judecătorul Alex Kozinski. Celor mai mulți dintre cititori, desigur, acest nume nu le spune nimic. Presa noastră, superficială cum e, nu a dat încă de numele lui, deși judecătorul Kozinski are ceva în biografia lui ce este irezistibil pentru provincialismul ei jenant. Omul s-a născut în România și este, de mulți ani, unul dintre cei mai importanți judecători ai faimoasei Curți de Apel nr. 9 din America – adică instanța care rade pe bandă rulantă ordinele lui Trump. Vă dați seama ce titluri specifice micului nostru sat ar fi explodat pe primele noastre pagini dacă jurnaliștii români ar fi băgat de seamă? Ceva de genul „Un român îl blochează pe Trump“, sau „Judecătorul român de care se teme Trump“, ori „Incendiar! Trump pus cu botul pe labe de un judecător român“. Sigur că aceste titluri ar fi cu totul inexacte, dar de dragul unui asemenea titlu, ce jurnalist român ar sta să se gîndească de două ori? Inexacte, spun, pentru că Kozinski a avut opinie separată cînd colegii săi au suspendat ordinul executiv cu privire la intrarea în America a unor cetățeni musulmani. Dar ce contează detaliul acesta pentru o presă… incendiară?

Așadar, Alex Kozinski s-a născut la București, în 1950. Părinții lui au fost supraviețuitori ai Holocaustului. Cînd avea 11 ani a emigrat împreună cu familia sa. Acum, mărturisește că la acea vîrstă era un mic comunist convins, dornic să ajungă în America pentru a duce acolo flacăra luminoasă a revoluției proletariatului. Totul a ținut pînă cînd, în drumul emigrației, a ajuns în prima gară occidentală: la Viena. Acolo, văzînd chișcurile pline cu gumă de mestecat și cu ciocolată, a devenit pe loc un adept înfocat al capitalismului și așa a rămas pînă azi. Amuzamentul cu care povestește reorientarea lui ideologică mi-l face, pe loc, simpatic. Kozinski și ai lui au ajuns în America, el a urmat studii juridice și, în anii 1980, Ronald Reagan l-a numit în diverse demnități judiciare, culminînd cu numirea sa ca judecător la ceea ce s-ar putea numi Curtea de Apel nr. 9 (United States Court of Appeals for the Ninth Circuit). Precizez pentru cei care nu știu că, în America, dintre meseriile juridice, cea de judecător este cu adevărat supremă, la ea se accede cel mai greu. Iar între judecători, aceea de judecător de Curte de Apel este cea mai înaltă treaptă la care se poate spera, dacă îi excludem pe cei nouă judecători ai Curții Supreme – aceștia fiind deja un fel de semizei judiciari. De altfel, în cele mai multe cazuri, cînd se vacantează cîte un loc de judecător la Curtea Supremă a SUA, locul se ocupă cu un magistrat din rîndul judecătorilor acestor Curți de Apel. Judecători precum Alex Kozinski. De asemenea, precizez că această Curte de Apel nr. 9 are competență pentru un teritoriu american imens, practic tot Vestul Statelor Unite, iar Alex Kozinski a fost chiar președinte (Chief Judge) al acestei instanțe între 2007 și 2014. Socotit un judecător cu înclinații conservatoare, Alex Kozinski a avut pe mînă cazuri faimoase, care acum se studiază în școlile de drept, are o carieră bogată, deloc ferită de controverse, iar experiența uriașă pe care a acumulat-o îl îndreptățește să se pronunțe cu detașare și curaj profesional asupra unor chestiuni extrem de importante în contextul dezechilibrului creionat de mine la începutul acestor rînduri. Sigur, el însuși o spune, faptul că în sistemul american numirile judecătorilor la acest nivel se fac pe viață îl pune, practic, la adăpost de furia politicienilor care, invariabil, vin și pleacă de la putere. Și, dacă tot a venit vorba, mă întreb dacă nu cumva este preferabil ca, la nivel foarte înalt, să judece magistrați numiți pe viață decît magistrați care se străduiesc, tot la trei sau patru ani, să se pună bine cu mediul politic care îi numește și îi deznumește, pentru obținerea unui nou mandat în funcție. Dar asta este o altă discuție…

În emisiunea 60 minutes la care mă refer, Kozinski răspunde, poate surprinzător, dar foarte convingător după părerea mea, multor întrebări importante. De pildă, în chestiunea pedepsei cu moartea, părerea lui este că cea mai corectă formă de a executa o asemenea sentință este fie prin împușcare, fie cu ghilotina. Astfel, s-ar exclude cu totul discuțiile legate de eficiența injecției letale: condamnatul moare sigur și instantaneu. În fața obiecției imediate referitoare la barbaria acestor metode, Kozinski are un răspuns profund: o societate care susține pedeapsa cu moartea trebuie să aibă puterea de a asista la așa ceva. Injecția letală (care întîi adoarme și apoi ucide) acoperă ipocrit violența unei sentințe capitale; ea dă iluzia unui mod blînd de a comite suprema brutalitate. Nu poți să susții că vrei să condamni la moarte, dar nu vrei să vezi și nici să știi ce înseamnă, de fapt, uciderea unui om. În plus, în afara glonțului și a ghilotinei, nu există o metodă mai rapidă și mai sigură de a executa un condamnat. Vrei pedeapsa cu moartea, privește-o în față și nu te ascunde după ipocrizii chimice!

Însă, dintre multele afirmații ale lui Kozinski, cele mai relevante pentru noi sînt cele referitoare la atacurile pe care președintele Trump (și, prin extensie, orice politician) le lansează la adresa judecătorilor americani (și, prin extensie, la adresa oricărui judecător) cînd îl nemulțumește cîte o sentință. Dar, despre asta, săptămîna viitoare.