Americanii pot scăpa din calvarul președinției lui Donald Trump în trei feluri. Dar dacă și cînd s-ar petrece acest lucru este o problemă ireductibilă de politică, și nu una care se bazează pe posibilitățile legale.

În primul rînd, este metoda Nixon, în care președintele, obosit de luptă, demisionează pur și simplu, speriat și fără chef de a se supune procedurilor pe care le vede aglomerîndu-se în jurul său. Dar chiar să fie aceasta o cale de exit pe care să o urmeze Trump? Împărtășește el această predispoziție suficient de melancolică cu îndepărtatul său predecesor republican? Își poate imagina cineva un bărbat copilăros, compulsiv și narcisist predînd, fără luptă, acea jucărie, cea mai prețioasă din lume, care este statutul de cel mai puternic om din lume? Eu mă îndoiesc.

A doua posibilitate se bazează pe articolul 4 al celui de-al 25-lea amendament al Constituției ratificate în 1967, care descrie un proces prin care vicepreședintele și cabinetul pot înlocui un președinte care a decedat sau e împiedicat din motive de sănătate să guverneze. Acesta s-ar fi aplicat în urma asasinării lui John F. Kennedy, dar și cînd președintele Ronald Reagan a început să dea primele semne de Alzheimer.

Dar în cazul de față, nu se poate aplica. O fi Trump instabil și incapabil să guverneze – după cum susțin criticii săi, dar se comportă el acum diferit decît în momentul în care a fost ales de poporul american? Cel mai probabil că nu.

Așa că rămîne soluția punerii sub acuzare – despre care se discută din ce în ce mai pe față zilele astea în Washington, discuție însoțită (ca un soi de semn) de cartea The Case for Inpeachment, scrisă de Allan J. Lichtman. (Istoric politic, Lichtman este celebru pentru că a inventat un model prin care a putut să prezică alegerea fiecărui președinte american de la Reagan la Trump.)

Punerea sub acuzare, amintită în articolul 2 al Constituției, este o procedură de îndepărtare din funcție a președintelui, a vicepreședintelui și a altor actori oficiali (inclusiv judecători) suspectați de „trădare, mită, sau alte infracțiuni“. Este un proces complex care se desfășoară în două faze: în primul rînd, Casa Reprezentanților trebuie să decidă, cu o majoritate simplă, că acuzațiile sînt suficiente pentru a ajunge la proces; în al doilea rînd, se declanșează un proces cu drepturi depline în Senat, care trebuie să ajungă la o majoritate de două treimi, pentru a comanda funcționarul și a declanșa ștergerea imediată din funcție.

Însă există două motive pentru care această punere sub acuzare nu va funcționa în cazul lui Trump. În primul rînd, trebuie să ne gîndim la balanța puterii din Senat. Cel puțin 19 senatori republicani ar trebui să fie de acord cu democrații, pentru a-l acuza pe Trump.

În prezent, există cel mult 5 care ar putea s-o facă.

Singurele precedente prezidențiale, Andrew Johnson, pus sub acuzare în 1868 pentru abuz de putere, și Bill Clinton, în 1998, pentru sperjur și obstrucția justiției, sînt departe de a fi exemple încurajatoare: amîndouă cazurile au fost achitate de Senat.

În al doilea rînd, există reticența șefilor Partidului Democrat de a-l vedea pe ultraconservatorul vicepreședinte Mike -Pence preluînd locul vacant lăsat de Trump. N ar beneficia el de acea stare de grație pe care au avut-o alți vicepreședinți care au intrat în Biroul Oval, în circumstanțe excepționale (Lyndon Johnson după Kennedy, Gerald Ford după Nixon)? Și ce s ar întîmpla dacă ar rămîne în funcție, nu doar pentru o perioadă redusă, ci pentru încă cîțiva ani?

Toate acestea au o logică suficientă. Dar timpurile s-au schimbat de la Johnson, Ford și chiar Clinton. În democrațiile post- democratice, nu există decît un singur șef: opinia publică. Iar aceasta funcționează după propria logică. Cît timp vor mai tolera americanii dovezile aproape zilnice de conflict de interese, începînd cu licențele acordate investitorilor chinezi, la cel mai înalt nivel prezidențial, de a folosi brandul Trump pentru spa-uri, hoteluri de lux sau proiecte imobiliare?

Ca să nu mai spun despre legăturile financiare ale lui Trump cu Rusia, și ale asociaților săi, printre care se numără fostul său consilier pe probleme de securitate internă, Michael Flynn, sau fostul manager de campanie, Paul Manafort?

Ce avantaj vor avea oligarhii ruși care, în 2004, cînd Trump a fost prins într-unul dintre falimentele sale, au intervenit pe băncile americane care îl puseseră pe listele negre și au reinvestit în companiile sale, cumpărînd – pe nevăzute și la prețuri uriașe – apartamente de lux în Trump World Tower? Nu sînt acestea niște datorii care vor trebui plătite la un moment dat?

Și, în sfîrșit, vorbim despre acea grosolană obstrucție a justiției cînd a fost concediat directorul FBI, James Comey, a cărui mare greșeală se pare că a fost refuzul de a-l exclude pe Trump din investigația privind interferențele ilegale ale Kremlinului, în campania din 2016. Ce vor crede votanții despre dezvăluirile revelatoare care vor ieși la lumină acum, cînd predecesorul lui Comey, Robert Mueller, a fost numit consilier special pentru a investiga legăturile dintre Rusia și campania pentru alegeri a lui Trump?

Semnele dezaprobării publice cresc. O petiție pentru punerea sub acuzare a lui Trump, inițiată de avocatul din Massachusetts, John Bonifaz, a strîns mai mult de un milion de semnături. Sondajele indică faptul că majoritatea electoratului înclină spre demisia lui Trump, dacă există dovezi care să lege campania de implicarea Rusiei.

Și un număr tot mai mare de votanți transmit aceste lucruri reprezentanților care, mai devreme sau mai tîrziu, vor trebui să îi asculte, dacă vor să-și păstreze propriile șanse de a mai fi votați.

Pentru Trump, pericolul real va fi atunci cînd mulțimea pe care a captivat-o în timpul campaniei se va întoarce contra lui. Acea mulțime pe care, observatori politici abili de la Plator la Tocqueville au demonstrat, este cu atît mai greu să o ignori, cu cît îți construiești puterea pe ea.

Cel mai rău caz este de neevitat. Și probabil că acea mulțime a valului populist va deveni, încă o dată, acel măreț popor american, un popor de cetățeni. Cînd se va întîmpla acest lucru, Trump va dispărea. 

Bernard-Henri Lévy este unul dintre fondatorii mișcării Nouveaux Philosophes. 

© Project Syndicate
www.project-syndicate.org
traducere de Stela GIURGEANU