Transilvania, pămînt european
Două fire roşii se încurcă în dezbaterea politică din zilele astea despre Kosovo. Primul: statul e unitar, indivizibil etc. Statul, ţineţi minte cuvîntul ăsta, că îl vom mai folosi. Al doilea fir roşu din gura analiştilor (80% lemn, 20% poliester) e ăla cu rezolvarea 100% a problemelor naţionale. E chiar un citat cu aproximaţie, dintr-un discurs al preşedintelui. Şi aproximaţia nu se referă la cifră. Sută la sută rămîne. Chelner, să mai vină un rînd de vorbe mari! Am mai văzut aşa ceva. Am mai văzut bărbaţi povestind despre cît de fericite sînt nevestele. Am mai văzut firme de IT lăudîndu-se cu programe care te scapă integral de viruşi. Am mai văzut clinici în China povestind pe net cum vindecă de cancer şi scleroză în acelaşi timp. 100% a avut şi tovarăşul Kim Ir Sen, la ultimele alegeri de dinainte de deces. Din păcate pentru domnul Băsescu, pe care altminteri îl înţeleg ca om politic, ceea ce lipseşte din acest sută la sută e respectul. Tocmai respectul datorat minorităţilor, pe care nimeni nu le-a întrebat. Dacă cineva ar trebui să vorbească cu atîta certitudine, acela ar trebui să fie un ungur, nu un român, şi în nici un caz şeful statului. "V-am rezolvat problema" e semnul sigur al autorităţii, nu al rezolvării. Ungurul, care nu e domnul Marko Bela (deja politician de Bucureşti), ci locuitorul din Harghita şi Covasna, Cluj sau Oradea, el trebuie să spună dacă e fericit. Şi da, dragi români, dreptul lui la fericire e important. La fel de important ca al nostru. Pentru că, am uitat să vă spun, pe lîngă cip-urile pe care trebuie să le băgăm în măgari, c-aşa ne obligă Uniunea Europeană, trebuie să şi scoatem ceva din ceilalţi măgari, cei care umblă în două picioare. Şi anume, naţionalismul ăsta tîmp, din care s-au fabricat toate războaiele şi o mulţime de păci neplăcute pentru toată lumea. Dar bineînţeles că nu despre asta e vorba într-o ţară în care vînzările de maşini, şi nu incidentele interentice, cresc cu 35% pe an. E vorba de politică. Şi stereotipuri. Românul e mîndru că e român, nu poţi să cîştigi fără să cînţi melodia asta la toate mesele, chiar dacă de la unele dintre ele te privesc, cu un ochi injectat şi cu celălalt scos, nişte cetăţeni dubioşi de care de altminteri, în restul mandatului te fereşti cu bodyguarzii şi girofarurile. Pînă la urmă, despre ce e vorba în toată controversa asta? Ah, nimic important: fantasma colectivă versus realitatea din teren. Fantasma colectivă a sîrbilor e simplă: Kosovo, pămînt sîrbesc. Realitatea e mai complicată: pămîntul are pe el porumb, grîu şi cartofi, cultivate toate de albanezi, în timpul liber în care nu ascut cuţitul. Dacă e să alegi raţional între cine a fost mai devreme acolo şi cine a făcut mai mulţi copii în ultimele două secole, e limpede că ăia cu copiii au cîştigat provincia, nu la masa verde, ci la patul cu decoraţiuni tradiţionale albaneze. Sigur, am simplificat mult şi-am lăsat deoparte mult sînge, vărsat de ambele părţi, conform unei tradiţii pe care medicii, peste 500 de ani, o vor explica simplu, prin consumul cine ştie cărei substanţe prezente în solul din Balcani. Însă, dincolo de toate, spaima noastră veche cu Transilvania ne ajută acum să facem jocul puterilor de la est de noi. Sîntem, împotriva intereselor noastre, împinşi în solidaritatea slavă şi ortodoxă, din raţiuni care n-au nimic de-a face cu modernitatea. Ne întoarcem o sută de ani, la retorica războaielor balcanice, în loc să ne uităm înainte spre Europa federativă, spre Europa minorităţilor sărbătorite, înglobate în edificiul naţional, nu ţinute, ca o ruşine, în debara. Dincolo de toate, întreg incidentul e de rîs: dacă e să alegem o tabără, povestea naţiunii noastre ne îndeamnă să-i alegem pe albanezi. În fond, Transilvania e şi ea o provincie pe care am alipit-o acum mai puţin de 100 de ani, după acelaşi principiu pe care se fondează acum Kosovo independent: voinţa majorităţii populaţiei, împotriva tratatelor şi istoriei altora. Iar dacă ungurii ies acum în stradă, chiar şi 100 de inşi, înseamnă că acea sută de procente de fericire de care vorbim nu există. Maghiarii, cu cetăţenie sau nu, plătesc prin taxele lor pentru şcolile şi spitalele şi umorile noastre televizate. Şi viceversa. Nu ne putem numi fraţi, însă putem începe prin a recunoaşte o moştenire comună. Vă las pe voi să-i daţi numele. Un nume care să ne apropie, nu să ne despartă. lucian@signfactor.ro