Nimic nu irită mai mult percepția Occidentului asupra Rusiei ca legea referitoare la agenturile străine. Intrată în vigoare în iulie 2012, legea cere ca toate organizațiile non-comerciale (ONC) angajate în „activități politice“ (nedefinite) să fie înregistrate la Ministerul Justiției ca „îndeplinind funcțiile unei agenturi străine“. O măsură suplimentară din 2015, legea „organizațiilor indezirabile“, obligă fiecare astfel de ONC să se prezinte public ca „agentură străină“.

Formularea este specifică și semnificativă. Care sînt, în fond, în vorbirea curentă, „funcțiile unei agenturi străine“, în afară de slujirea intereselor unei puteri străine? Într-adevăr, legea rusească împiedică eficient ca ONC-urile care nu se află sub controlul statului să exercite orice activitate înăuntrul țării. Iar modul în care ele sînt definite exclude cu siguranță posibilitatea unei finanțări rusești, ceea ce le poate scoate din registrul comerțului. Căci ele sînt nu numai străine: sînt infiltrate și trădătoare!

Unele grupuri au ales lichidarea voluntară, altele au fost suprimate pentru că nu s-au conformat reglementărilor, iar altele funcționează în exil. Printre victimele cele mai proeminente se numără Centrul Saharov, Centrul comemorativ pentru drepturile omului și Școala de educație civică din Moscova. Reușind să pareze o tentativă de stigmatizare ca „agentură străină“, Universitatea Europeană din St. Petersburg riscă acum să fie închisă pentru banale contravenții tehnice – o strategie predilectă a birocraților.

Vendeta împotriva grupurilor independente cu legături în străinătate nu aduce Rusiei nici un beneficiu și dăunează reputației ei internaționale. Putem încerca să o înțelegem pe trei niveluri.

În primul rînd, legea din 2012 a fost un răspuns direct la manifestațiile publice de amploare care au început cu un an în urmă la Moscova, St. Petersburg și în alte orașe rusești, ca formă de protest față de decizia lui Vladimir Putin de a candida pentru a treia oară la funcția de președinte, față de alegerea sa și față de învestitura sa. Cu ocazia singurului său discurs electoral, pe 23 februarie 2012, Putin a evocat victoria din 1812 a Rusiei asupra lui Napoleon și a avertizat împotriva amestecului străin în treburile interne ale țării. Ceea ce a fost o trimitere clară la Revoluția portocalie ucraineană din 2004, organizată și finanțată chipurile de CIA, care l-a îndepărtat de la putere pe Victor Ianukovici, candidatul prezidențial preferat al Moscovei. Legea din 2015 a venit în urma revoltelor din Piața Maidan din Kiev, care au reușit să îl înlăture pe Ianukovici pentru a doua oară.

Teama de dezintegrare a statului rus, o moștenire a imperiului, i-a preocupat întotdeauna pe conducătorii Rusiei și a constituit principalul obstacol în calea dezvoltării politicilor democratice.

Este o moștenire împotmolită încă în lumea obscură a „organizațiilor de fațadă“: adevărate „agenturi străine“, aparent independente și devotate unor cauze nobile, dar controlate, în secret, de puterile străine. Rușii le cunosc bine, deoarece sovieticii le-au folosit în mod curent ca pe un instrument clandestin de politică externă. „Fațada“ ar fi un colectiv de universitari și personalități culturale și sportive respectabile, care nu dau de bănuit, iar „spatele“ ar fi controlat de KGB. Produsele organizației vor simpatiza sau vor fi măcar necritice față de punctul de vedere sovietic. CIA a reacționat similar. Congresul pentru libertate culturală, fondat în 1950, a fost una din multele ei „fațade“, care a finanțat reviste literare și politice binecunoscute, precum Encounter din Marea Britanie, și a ajutat intelectuali disidenți din spatele Cortinei de Fier.

E greu de știut cîtă influență au avut realmente aceste „fațade“ asupra evenimentelor. Pentru adepții teoriei conspirației, ele constituie o parte esențială a istoriei secrete a Războiului Rece. Iar pu­blicațiile din print și online de azi oferă noi posibilități „fațadismelor“. Cu suficientă imaginație, poți vedea brațul lung al lui Putin în numirea lui George Osborne ca redactor-șef al cotidianului londonez Evening Standard, deținut de oligarhul rus Alexander Lebedev.

Dar suspectarea străinului are rădăcini mai adînci în Rusia. Oricine se străduiește să învețe limba rusă se lovește curînd de extraordinara ei opacitate. Genomul cultural rus (ADN) a evoluat într-un mediu țărănesc, în care proprietatea era păstrată și viața era trăită la comun. (Comunismul sovietic, în pofida tuturor elementelor importate din Occident, era înrădăcinat în ideea tradițională de proprietate colectivă.) Relațiile nu erau guvernate de norme legale, ci de acorduri informale și de o distincție clară între cei din interiorul și cei din afara mentalității colective. Fiind o societate tradițional închisă, rușii iubesc sau urăsc – explica regizorul Andrei Koncealovski în 2015 –, ei nu respectă.

Occidentalizarea, începută de Petru cel Mare în secolul al XVIII-lea, a fost o creștere forțată – o grefă, nu un transplant. Fără Petru, scrie Koncealovski, nu ar fi existat Pușkin și nici Ceaikovski sau Tolstoi, ci doar Pimen, Teofan Grecul și Andrei Rubliov. Dar reforma lui Petru nu a deplasat centrul de greutate al civilizației rusești, care a rămas colectivă și slavofilă, și nu individualistă și occidentală. Vestul i-a dat Rusiei disidenții și rachetele sale, dar nu și sensul său. Și Putin înțelege asta foarte bine. Uneori, discursul său alunecă spre argoul de pușcărie (tyurma – în rusă) – o epitomă a unei societăți închise.

Ar fi prea mult să ne așteptăm la o abolire a legii agenturilor străine. Rusia însă ar putea face o concesie care nu ar costa-o nimic, limi­tînd înregistrarea ca „agenturi străine“ la ONC-urile care primesc mai mult de 50% din finanțări din surse non-rusești. O astfel de măsură ar debloca finanțarea națională, permițînd unor astfel de grupuri să funcționeze în Rusia. Iar Vestul ar putea oferi la rîndul său o concesie gratuită, precum scoaterea cîtorva cetățeni ruși de pe listele persoanelor cu interdicție de intrare în UE sau SUA. Ținînd cont că pacea și prosperitatea mondială depind, în parte, de o relație stabilă între Occident și Rusia, e oare prea mult să cerem astfel de măsuri minimale, care să reducă o paranoia generalizată? 

Robert Skidelsky este membru al Camerei Lorzilor a Marii Britanii şi profesor emerit de economie politică la Universitatea Warwick. 

© Project Syndicate, 2017
www.project-syndicate.org

traducere din limba engleză de Matei PLEŞU

Foto: wikimedia commons