E greu de contestat un oarecare sentiment de nemulțumire în rîndul celor care au participat la manifestațiile împotriva nefericitei Ordonanțe 13. Acum, cînd nefericitul act a fost ucis fără entuziasm printr-o colaborare Guvern-Parlament, e ușor de detectat o oarecare nemulțumire latentă a celor care i s-au opus în stradă. Și nu e greu de înțeles de ce. Brutalitatea, dublată de un soi de aroganță specială, cu care a acționat coaliția de guvernare la doar o lună după alegeri, nu e ceva ce poate fi uitat ușor. Dacă adăugăm la asta și faptul că nu au existat regrete reale exprimate în public, obținem o poză a unui armistițiu. Și Puterea, și societatea civilă așteaptă următoarea confruntare. Și unii, și alții știu că vine, nimeni nu ştie deocamdată care va fi subiectul.

Această fractură între o Putere care își extrage legitimitatea din voturi și o masă de oameni care i se opune legitimîndu-se prin însăși existența ei definește nu numai principalul conflict al acestei perioade, ci și o boală mai veche și mai gravă a sistemului politic românesc. Principalul ei simptom: slăbiciunea partidelor. Cu excepția notabilă a PSD, toate partidele românești trăiesc într-un soi de provizorat permanent, profitînd doar de greșelile adversarilor sau de opreliștile pe care legislația electorală le pune în fața tentativelor de reprezentare. Ele sînt mai degrabă niște accidente de context decît o expresie reală a voinței electoratului.

Încă mai aud în jurul meu mirări legate de milionul de voturi pierdut de PNL anul trecut între alegerile locale și cele generale. Adesea, apatia de la legislative este pusă pe seama imaturității electoratului, iar asta s-a văzut și într-un număr de pancarte în fața Guvernului care împărțeau vinovăția între PSD și apatici.

Tind să cred că absenteismul din decembrie are exact sensul opus: o bună parte din electorat a refuzat o tranzacție cu bunuri false sau de o calitate insuficientă. Ofertele PNL și USR nu au fost, pur și simplu, pe măsura pretențiilor pe care le aveau oamenii. Narativul „Noi nu sîntem PSD“ a fost considerat fie insuficient, fie de-a dreptul ofensiv. Și cînd folosesc cuvîntul „oferte“ mă gîndesc nu numai la programele de guvernare, ci și la selecția de candidați și purtători de mesaje.

În atari condiții, nu e greu de înțeles de ce se discută despre partide noi. De ce privirile multora se întorc către Dacian Cioloș, salvatorul de serviciu de la care se așteaptă o decizie care să ducă la mobilizarea acestor energii care circulă aleatoriu prin societate.

Indiferent ce hotărîre va lua fostul premier, foarte probabil situația nu se va schimba foarte mult. Fie că merge la USR, fie la PNL, fie că decide să fondeze un partid nou, dl Cioloș va încerca, așa cum s-a întîmplat în scurtul său mandat la Palatul Victoria, să lucreze în interiorul sistemului fără eforturi de majore reformă. Ăsta nici măcar nu e un lucru rău, însă, pentru sutele de mii de oameni care au ieșit în stradă va fi, probabil, insuficient.

Întrebați de ce rămîn în stradă după ce Guvernul a abrogat Ordonanța de urgență 13, foarte mulți participanți la mitingurile din februarie au răspuns că și-au pierdut încrederea în executiv. Pericolul care plutește în aer după manifestații este ca acest sens al neîncrederii să se generalizeze. Primul semn a fost apatia din decembrie, al doilea a fost în februarie. Nu e chiar mare diferența dintre „PNL-PSD – Aceeași mizerie“ și „Toate partidele – Aceeași mizerie“. Partea pozitivă e că o bună parte din oamenii proaspăt întorși cu fața către politică așteaptă totuși să fie reprezentați. Încă mai așteaptă. Însă dezamăgirile în serie pot exista pînă la un punct.

Rezistența poate lua și alte forme, și nu întotdeauna cele mai democratice. Exasperarea poate duce la gesturi și idei neplăcute, iar surse de inspirație sînt cu zecile în jurul nostru. Flagranta inadecvare a unui sistem politic inabil, izolat și, pe alocuri, rău intenționat face ca cenzura guvernului să se petreacă în stradă, iar modificarea Constituției să devină exclusiv apanajul unor grupuri obscure cărora în acest moment nu li se opune nici măcar unul dintre partidele parlamentare. Toate partidele parlamentare sînt nesigure, reactive și temătoare.

România începe să semene tot mai mult cu un soi democrație electorală în care politicul se manifestă în afara cadrului formal, creînd condițiile ideale pentru populism, antiliberalism și derapaje antidemocratice. Iar responsabilitatea nu stă în nici un caz în sarcina electoratului, ci a partidelor politice care trebuie nu numai să deschidă competiția externă, dar și pe cea internă. Cooptarea mai multor personalități publice și curajul de a susține idei temporar nepopulare e un semn de sănătate a vieții politice.

E un pic contraintuitiv, însă un mediu competitiv real e esențial pentru supraviețuirea și întărirea actualelor partide. Altminteri, ținînd seama de stimulii externi, răspunsul românesc la Trump, Erdogan, Orbán sau Brexit va fi, probabil, năucitor. Să nu uităm că trăim într-o țară care a supracompensat aproape fiecare trend ideologic ce a străbătut continentul. Extrema dreaptă românească a avut un caracter specific și nefericit, la fel și comunismul românesc. Nu cred că e cineva care vrea sincer să afle cum va fi noul populism românesc. 

Teodor Tiţă este jurnalist. Îl puteţi găsi la twitter.com/jaunetom.