Yemenul este prima ţară din istorie care, cît de curînd, va anunţa oficial că nu mai are deloc resurse naturale de apă potabilă. Jumătate dintre locuitorii ţării trăiesc din venituri de sub 2 dolari pe zi. Yemenul este o ţară puternic islamizată şi, de cîţiva ani buni, tot mai tribalizată. Acum 2000 de ani, peisajul arăta cu totul altfel. Ptolemeu numea această parte a lumii „Arabia binecuvîntată“, pentru că avea un pămînt generos, irigat de canale sofisticate, alimentate dintr-un baraj care era o minune inginerească, în climă răcoroasă, plin de oameni care trăiau bine.

Ali Muhamad Ahmed, un yemenit de 27 de ani cu ochi melancolici şi fizic discret, habar nu are de toate astea. Ştie, doar, că trăieşte în cel mai sărac loc din lume, în satul lui din valea Rafdah. Satul se numeşte tot Rafdah. De fapt, nu se numeşte în nici un fel, dar locuitorii de aici, cînd ies din vale, spun că locuiesc în Rafdah, fără să precizeze exact dacă se referă la vale sau la satul din vale. Astfel, şi valea, şi satul se cheamă la fel. Pe 25 decembrie 2009, cu cîteva ore înainte să se lumineze, o bubuitură groaznică l-a trezit pe Ahmed din somn. Cu ochii cîrpiţi, a sărit din cîrpele care îl înveleau pe pămîntul bătătorit al cocioabei sale, a pus mîna pe vechiul AK-47 de care nu se desparte niciodată şi a ieşit afară. La puţine sute de metri distanţă, o cocioabă ca a lui, ridicată cîş din chirpici şi întărită cu scînduri, era făcută zob. Şi-a adus imediat aminte că, la căderea întunericului, văzuse vreo şapte bărbaţi intrînd în cocioabă. Pe unul dintre ei îl cunoştea. Era din tribul lui. Ceva mai tînăr şi nu prea mintos. Îl cunoştea chiar bine. Îi ştia şi fraţii, şi surorile. Îl chema Terim. În întunericul îmblînzit de luna amăgitoare, Ahmed nu putea distinge mare lucru. Doar bucăţi de lucruri amestecate ca într-un coşmar. Fragmente de casă, de oameni, de Coran. Imediat, cam toată suflarea din Rafdah s-a adunat în jurul ruinei. Vorbeau tare, gesticulau şi toţi ştiau ce se întîmplase: racheta americană.

Valea Rafdah este atît de izolată de restul Yemenului, încît nimeni nu-şi aminteşte să fi văzut pe aici vreun oficial de orice fel. Nu există primar, ci un consiliu al bătrînilor, dominat de mulţi ani de Abdulah Khaled. Şeicul. Nu există dispensar şi, pînă cu un an în urmă, nu exista nici şcoală. Curent electric nu există. Şi nici străzi pavate. Cel mai apropiat asfalt se află la 150 de kilometri distanţă – este drumul de la Taizz la Sana. Abdulah Khaled a vrut întotdeauna o şcoală în sat. O şcoală unde copiii, adică băieţii, să înveţe să scrie, să socotească şi să citească Coranul. Cînd Fahd al-Quso s-a întors în sat, după mulţi ani de absenţă, i-a promis lui Khaled că face el şcoală dacă îl lasă să revină definitiv acasă şi să aducă cu el cîţiva prieteni. Khaled a acceptat. Fahd a făcut şcoala. Copiii, adică băieţii, au început să meargă la şcoală, iar învăţător era unul dintre prietenii aduşi de Fahd. Toată lumea a aflat relativ repede că Fadh al-Quso este şeful local al temutei Al-Qaeda, că fusese şoferul personal al lui Bin Laden şi că fusese trimis înapoi acasă, în Yemen, ca să extindă operaţiunile organizaţiei. Pentru cei din Rafdah, asta nu înseamnă nimic. Atîta vreme cît Khaled zice că e bine, e bine. Iar Khaled pare mulţumit de Fahd. Khaled l-a lăsat pe Fahd să facă ce vrea. În Rafdah, veneau şi plecau tot timpul prieteni de-ai lui Fahd al-Quso. În general, nu erau prea vorbăreţi. Dar nu stricau nimic din rînduielile aspre ale locului, aşa că oamenii îi priveau cu îngăduinţă. Fahd mai recruta pentru diverse misiuni şi tineri din vale, precum Terim. Apoi îi trimitea undeva. Nu se mai întorceau. La Rafdah se mai aflau, din cînd în cînd, veşti despre ei.

Printre cei care gesticulau lîngă casa explodată, Ahmed l-a recunoscut pe Fahd. Era imposibil să nu-l remarci, pentru că era singurul tăcut în mijlocul unui grup isteric. Stătea împietrit, cu ochii măriţi de groază, aproape fără să respire, privind ruina. Casa care explodase era a lui. Cei din casă erau prietenii lui. Pînă cînd s-a luminat, lumea a tot vorbit. În zori, au cules membre şi capete dintre dărîmături. Erau mai mult de şapte, cîţi numărase Ahmed seara. Atunci au văzut şi fragmentele galbene ale rachetei. Chiar Ahmed a găsit o bucată pe care scria „US“. Kahled a confirmat: o rachetă americană a lovit casa lui Fahd. Khaled a strîns sfatul bătrînilor sub copac. Au vorbit toţi, pe rînd. Cei mai mulţi cereau ca Fahd să plece. Erau şi dintre cei care voiau să rămînă. Kahled a decis, în final: Fahd va pleca, pentru că aduce cu el un pericol pe care bărbaţii din vale nu-l pot opri. Fahd a plecat. Cîteva zile mai tîrziu, la Sana, într-o cafenea cu Internet şi aer condiţionat, Ahmed s-a reîntîlnit cu bărbatul acela ciudat, care i-a promis că-i va dărui trei capre dacă îi povesteşte ce se întîmplă în vale. Ahmed i-a spus că racheta a ucis cel puţin zece oameni în casă şi Fahd a fost alungat de Khaled. Bărbatul a zîmbit. I-a dat banii să cumpere caprele. Ahmed a ştiut imediat că va trebui să inventeze ceva cînd va reveni cu caprele în sat. Toată lumea ştia că e prea sărac să-şi permită să cumpere trei capre. De unde avea banii? S-a gîndit că cel mai bine e să spună că a primit neaşteptat nişte bani de la o mătuşă care a murit. 

Fotografie realizată de A. Pungacevski