„Presa făcută cu bună credință poate să miște munții“ – dialog cu Emilia ȘERCAN
A lucrat mulți ani ca jurnalistă de investigații, acum este lector dr. la Facultatea de Jurnalism și Științele Comunicării. Emilia Șercan a descoperit plagiatul lui Gabriel Oprea (și altele) și crede în puterea jurnaliștilor de a schimba ideile și lumea. Discuția de mai jos a avut loc a doua zi după protestul din fața Senatului, provocat de votul negativ al senatorilor la cererea DNA de a începe urmărirea penală împotriva lui Gabriel Oprea.
De ce au protestat oamenii?
Lumea a ieșit în stradă pentru a protesta împotriva votului pe care Gabriel Oprea l-a primit în Senatul României, vot prin care este protejat în fața anchetei realizate de DNA. Lumea a ieșit pentru că este anormal ca o instituție a statului, alta decît Justiția – mă refer la Senat – să se substituie unui organ juridic. Ar fi fost normal ca senatorii să lase Justiția să fie cea care dă verdicte în acest caz. Mai ales că e un dosar foarte sensibil și care a cîntărit foarte mult și în protestele de anul trecut legate de „Colectiv“, cînd s-a scandat și împotriva lui Gabriel Oprea.
Protestele sînt rare în România. Cum vă explicați asta?
Noi nu avem o cultură a protestului. Eram în Israel acum cîțiva ani și am văzut acolo 800.000 de oameni, dintr-o populație de aproape 7 milioane, ieșiți pe străzile Tel Aviv-ului pentru că se majorase cu aproape 40% prețul brînzei cottage. În România am avut creșteri împovărătoare la benzină, accize, impozite, TVA ș.a.m.d. Noi nu am protestat pentru lucruri care ne afectează în mod direct. Mai degrabă românii sînt tentați să susțină protestul pentru o idee sau împotriva unei chestiuni care ține de zona politică decît o problemă care ține de bunăstarea imediată sau de confortul propriu.
Poate că există și o oboseală în societate, și un fel de pesimism, o împăcare cu situația. Auzim des că „asta-i clasa politică, n-avem ce face“...
Este și așa ceva, într-o oarecare măsură, un pesimism pe care îl găsim în anumite zone sociale. Dar există și o zonă destul de mare de dezinteres. Dincolo de acel segment al populației foarte implicat, care dorește să contribuie la o schimbare, avem și un segment – foarte bine reprezentat, din păcate – care nu e implicat deloc în ceea ce se întîmplă în comunitate, în societate.
Teza dvs. de doctorat tratează un subiect din perioada comunistă (Cultul secretului. Mecanismele cenzurii în presa comunistă, Polirom, 2015). Tinerii de azi nu mai știu cum funcționa cenzura pe atunci, deși vorbesc despre cenzură...
Cenzura din perioada comunistă – și cu referință exactă la presă – însemna cu totul și cu totul altceva decît ar putea să însemne cenzura în presa actuală. Vorbim despre sisteme politice diferite, de aici decurgînd toate diferențele între formele de control. Pentru că, în teza mea de doctorat, m-am ocupat de formele de control asupra presei, cenzura fiind doar una dintre ele. Nu exista doar cenzura brută, cea care elimina cuvinte sau paragrafe sau texte întregi (în carte dau și o listă cu peste 200 de personalități ale vieții publice care nu aveau voie să fie nici măcar pomenite în presa comunistă). O parte dintre acele forme de control s-a păstrat și astăzi – evident, îmbrăcînd alte caracteristici. De exemplu, controlul economic, pe care îl resimțim foarte puternic în presă. Apoi, controlul informațional: blocarea unor informații care nu ajung la presă, aceasta fiind un tip de cenzură care funcționează la nivelul unor instituții ale statului și al unor politicieni.
La noi mai funcționează și telefonul scurt. De ce funcționează?
Există cîteva explicații. Mai întîi, finanțarea. Pînă în 2005, cînd a fost suspendată publicitatea de la companiile de stat, ziarele aveau reclamă de la instituții care dețineau monopol, de pildă în domeniul energiei sau altele. Erau companii care aveau bugete de publicitate foarte mari și le distribuiau către ziare. De exemplu, cînd ministrul Economiei era Dan Ioan Popescu, își permitea să sune la patronii de ziare sau la redactorii-șefi pentru a cere să oprească un anumit articol. Așa funcționa la vremea respectivă telefonul scurt. Mai tîrziu, spre 2010, unii oameni politici erau patroni de presă, cum era Elena Udrea, care deținea Evenimentul zilei. Așa că era normal să folosească telefonul scurt către redacție. Finanțările veneau și ele uneori pe ușa din dos. Au existat situații în care se aduceau bani „la sacoșă“: așa cum se finanțau ilegal campaniile electorale, se finanțau ilegal și unele companii de presă.
N-a fost și aceasta o cauză pentru care presa a luat-o în jos? Căci astăzi ziarele tipărite se vînd slab, televiziunile sînt zgomotoase, dar inconsistente...
Evident. Cauzele sînt multiple. Am încercat să identific o parte din ele discutînd cu colegi de breaslă. Foarte mult rău au făcut presei așa-numiții moguli, cei care au încercat să acapareze ziarele și televiziunile pentru a le transforma în mijloace de promovare electorală și de influență economică. Ne lipsește un fel de Consiliu Etic al presei...
Există însă foarte multe asociații și organizații ale presei care la un moment dat aveau glas, acum nu-l mai au...
Dar aceste asociații nu au găsit oportun să se pună la masă, să adune oameni cu o bună reputație și, împreună cu mediul academic și cu patronatul, să găsească o modalitate pentru a impune breslei reguli. Sîntem, cred, singura breaslă a unei profesii liberale care nu funcționează după un set de reguli și de principii etice. Avem coduri deontologice, dar cine le respectă? Sîntem și breasla cel mai puțin protejată din punct de vedere social. În 10-15 ani, ziariștii care au început să muncească imediat după Revoluție vor ieși la pensie fără pensie. Vor fi niște situații absolut dramatice. Un astfel de Consiliu de Etică ar fi necesar și din alte motive, așa cum se întîmplă și în alte țări. Cînd apar subiecte sensibile (politice sau care țin de securitatea țării), cei responsabili se întîlnesc cu autoritățile pentru a discuta. La noi, nu există protecție socială pentru această breaslă; nu se știe cine intră în profesie și cum intră; nu știm cum funcționează profesia. Dacă ai făcut o greșeală ca medic, îți pierzi dreptul la liberă practică. Ca ziarist, dacă șantajezi – cum au făcut Bogdan Chirieac și Sorin Roșca-Stănescu – nimeni nu are autoritatea de a te invita afară din profesie: o bună perioadă de timp după aceea cei doi s-au prezentat a fi în continuare ziariști. Cred că trebuie să existe și în această breaslă niște reguli etice, chiar dacă multora le convine că nu există. Breasla însăși trebuie să-și facă regulile, nu să fie impuse din afară.
Multe dintre temele importante din ultima vreme (Colectiv, anchetele despre diluanți, despre plagiate) au apărut datorită jurnaliștilor. De ce presa este cea care semnalează plagiatele? Totuși, tezele de doctorat trec prin niște filtre, prin comisii...
Din nefericire, sistemul educațional în România, mai ales după anul 2000, s-a transformat într-un sistem de relații, privilegii, poziții, titluri, bani și grupuri de interese. Cel mai bun exemplu este cazul Gabriel Oprea. În lucrarea sa de doctorat, l-a plagiat pe conducătorul său de doctorat, care ar fi trebuit să-i supravegheze întreg parcursul doctoral. L-a plagiat și pe unul dintre referenții săi, care ar fi trebuit să citească lucrarea și să vină cu un referat în care să spună dacă teza respectă normele. Amîndoi au închis ochii – și conducătorul, și referentul. Ambii i-au dat dreptul de a primi titlul de doctor. Totul s-a petrecut cam într-un an și șase luni: după ce și-a luat titlul de doctor, Gabriel Oprea a devenit profesor și conducător de doctorate.
Dincolo de aceste cazuri vizibile (pentru că e vorba de politicieni), cîte cazuri de doctorate plagiate sînt?
Sînt mii de doctorate plagiate. Din 1990 și pînă în 2006 s-a ajuns la aproximativ 60.000 de doctorate. Doamna Ecaterina Andronescu a semnat, prin ordin de ministru, înființarea unor domenii de doctorat care nu corespund unor științe. De exemplu, ordine publică și siguranță națională. Din pixul unui ministru s-a înființat o „știință“. Și sînt cîteva sute de persoane care au obținut titlul de doctor în acest domeniu. La Academia de Poliție e o fabrică de doctorate plagiate, o spun fără nici un fel de emoție. Am și început să studiez cîteva. Lucrarea lui Robert Negoiță, de pildă, e plagiată integral.
Spuneați că românii protestează pentru idei. De ce nu protestează atunci și împotriva plagiatului?
Doctoratul ar trebui să se adreseze unei elite, acelei categorii care dorește să facă cercetare, să rămînă în zona academică, să contribuie astfel la progresul societății. Nu cred că va ieși lumea în stradă pentru a susține reforma pe care încearcă în acest moment s-o facă ministrul Mircea Dumitru. Mă îndoiesc că oamenii ar ieși în stradă pentru a cere verificarea tuturor tezelor de doctorat, pentru verificarea tuturor celor care au făcut parte din comisii. Deși oricine poate identifica plagiatul rudimentar pe care l‑au practicat politicienii noștri. Care nu e mai puțin grav decît furtul unor obiecte materiale.
În 1990, coada la ziare era mai mare decît coada la pîine. Azi se spune că presa „supraviețuiește“. Cîtă forță, cît impact mai are presa asupra publicului?
Presa făcută cu bună credință poate să miște munții, poate să nască idei, să motiveze oamenii, poate produce schimbare. V-ați fi gîndit acum un an, cînd Gabriel Oprea era ministru, general, profesor, doctor, academician, că după un an nu va mai fi nimic din toate acestea? Eu nu m‑aș fi gîndit că tot ce reprezenta el atunci nu va mai exista; pentru că, în acest moment, Gabriel Oprea nu mai există ca om politic și sper că toate partidele politice vor avea înțelepciunea de a nu-l pune pe o listă electorală. Presa poate face genul acesta de minuni. Fiecare ziarist ar trebui să-și facă meseria cu bună credință și să creadă într-o idee. Da, presa poate să schimbe societatea, ideile, oamenii. Asta nu se întîmplă peste noapte. Poate că am o abordare idealistă – și mi-o recunosc – dar tot timpul am crezut că lucrurile se pot schimba crezînd în ceea ce faci. Sînt ziaristul în ale cărui texte nu vei găsi niciodată nici cea mai mică scăpare etică, dar, pe de altă parte, sînt o persoană destul de vocală pe rețelele sociale, arătîndu-mi frustrarea, nemulțumirea, îngrijorarea, entuziasmul și toate celelalte stări pe care le trăiesc.
Fragmente dintr-un interviu care poate fi urmărit pe live.adevarul.ro.
