Povestea ProPublica (II)

Paul Steiger vorbește rar, cu vădită delicatețe, își caută cuvintele cu grijă. Are calitatea unui mare jurnalist, aceea de a ști exact ce greutate are fiecare cuvînt. Se exprimă nuanțat și limpede ca apa de izvor. Îl ascult cu admirație nostalgică – greu mai găsești astăzi un jurnalist care adecvează perfect cuvîntul la mesajul pe care îl are de livrat.

În 2006 scria că presa în print are, totuși, viitor, dar că breasla trebuie să fie mai atentă și mai inteligentă, alegînd abil ce anume trebuie să dea în online și ce anume să dea în print. 11 ani mai tîrziu, îmi spune: „Viitorul printului este tot mai îngust. E adevărat că The New York Times culege, încă, aproximativ 60% din venituri de pe urma printului, dar acest procent scade văzînd cu ochii. Pe măsură ce vin noi generații de cititori, preferința pentru informațiile furnizate online se impune. Acestor noi generații le este mult mai ușor să lucreze cu instrumentele din online decît cu paginile tipărite, le este mai ușor să manevreze paginile online, să colaționeze texte, paragrafe și informații de pe o pagină pe alta. Sigur, pentru jurnaliștii care lucrează așa apar noi capcane. E mult mai ușor să cazi în păcatul plagiatului lucrînd așa, trebuie să fii foarte atent! Dar, pe măsură ce trece timpul, trebuie să admitem că eficiența lucrului online este net superioară.“ Sînt un conservator incurabil și oftez trist: părăsirea erei Gutenberg alterează profesia. În plus, Internetul a făcut posibil așa-zisul jurnalism civic: orice activist al unei cauze se poate erija în jurnalist și publică de capul lui, fără să respecte vreo regulă profesională, ce vrea. Cum poate jurnalistul de redacție, profesionistul, să reziste acestei competiții? El trebuie să verifice informația, să o treacă printr-un control redacțional și abia apoi o poate publica. Blogger-ul va fi mereu înaintea lui. „Sigur că asta este o mare provocare, răspunde Steiger. Redacto-rul-șef al unui mare ziar american, un tip cam iconoclast, a spus la un moment dat că în jurnalismul de azi viteza este noua acuratețe (speed is the new accuracy) și am reacționat imediat: «Nu!» Provocarea este aceea de folosi noile tehnologii în folosul profesiei și nu împotriva ei. Cu noile tehnologii trebuie să continuăm să transmitem aceleași valori profesionale și nu altele. Acuratețea trebuie să rămînă pe primul plan orice-ar fi. Acum cîteva săptămîni, ProPublica a publicat o știre importantă despre președinte și, în week-end-ul care a urmat, unul dintre purtătorii lui de cuvînt a reacționat spunînd, disprețuitor, că ei nu-și pierd vremea cu «blog-uri de stînga». Noi nu ne considerăm «un blog de stînga» și nimeni din breaslă nu ne consideră astfel. Dar, trecînd peste asta, redactorul care era de serviciu a trebuit să reacționeze. Era însă dificil să o facă pe loc, în forma consacrată, scriind un articol. Mai întîi pentru că, fiind week-end, nu avea la dispoziție un reporter la Casa Albă care să relateze exact ce s-a întîmplat acolo, apoi pentru că șeful lui editorial nu era disponibil; în plus, în asemenea cazuri ne consultăm cu avocații etc. Dar timpul trecea, așa că el a decis să răspundă folosind Twitter-ul și a făcut un tweet-story. Adică a scris o reacție folosind mai multe tweet-uri succesive, care, însumate, dădeau un text mai amplu. Îți trebuie o anume abilitate să scrii așa ceva, pentru că oamenii citesc, practic, mesaje de Twitter scrise unul după celălalt și riscul este să îl citească pe primul sau pe primele două și apoi să nu mai citească. Să scrii tweet-uri succesive care să țină trează atenția și curiozitatea cititorului este o modalitate nouă de scriere jurnalistică. El a făcut-o foarte bine și a avut o audiență consistentă. A fost o bună soluție pentru a reacționa, ținînd cont de impedimentul week-end-ului. Ce vreau să spun este că e nevoie să ne adaptăm, să lucrăm cu instrumentele lumii de azi, dar să păstrăm valorile solide, să nu uităm că obiectivul nostru este binele public, adică, în cazul ProPublica, acela de a vorbi despre abuzurile Puterii.“

Importanța existenței reporterului „de teren“, a jurnalistului care raportează faptul brut de la fața locului este, teoretic, extrem de importantă. Spun „teoretic“ pentru că am putut sesiza un specific al jurnalismului românesc: în presa noastră, activitatea „de teren“, a corespondenților de la fața locului, este în general văzută ca o etapă de început a profesiei, ceva pentru juniori. La noi, marii jurnaliști sînt cei care stau în redacții și comentează. Visul oricărui începător în profesie este să ajungă să scrie editoriale și comentarii, să fie moderator TV („să am emisiunea mea“) sau să supravegheze realitatea din fața computerului, de unde să emită judecăți. Paul Steiger îmi spune că în America e altfel: „Din experiența mea, cele mai dorite însărcinări pentru jurnaliști sînt cele de corespondenți speciali la Casa Albă, la Congres, la ONU etc. Ideea este că aceste însărcinări îți dau timp să urmărești coerent o anume informație, să afli lucruri de context, să sapi în jurul informației și apoi să prezinți un material amplu, bine articulat, să treci de nivelul «unul a zis asta, celălalt a zis asta». Or, așa ceva nu poți face decît dacă ești acolo, la fața locului.“