În multe țări occidentale, partidele clasice au înregistrat în ultima vreme cîteva înfrîngeri spectaculoase. În alegeri, la referendumuri sau, pur și simplu, în sondajele de opinie, oamenii le transmit că s-au săturat de mereu aceiași lideri și de promisiunile politice neîndeplinite. Tom Slater explică, într-un articol intitulat „Politica în vreme de criză. A guverna, a reprezenta“ (publicat în Neue Zürcher Zeitung), că elitele politice – cele de la Bruxelles, cele din Londra, cele de la Washington – au o trăsătură de caracter comună. Anume, capacitatea de autoamăgire. Populismul, extremismul, derivele democratice de azi se datorează în mare parte acestor partide clasice incapabile să se adapteze vremurilor noi, spune Slater. „În 2016, un outsider populist, detestat de unii colegi de partid mai abitir chiar decît de reprezentanți înverșunați ai opoziției, a cucerit Casa Albă mulțumită unor alegători care s-au săturat să fie ignorați de politicieni. Clasa politică din Franța a fost decimată cu prilejul ultimelor alegeri: socialiștii și conservatorii au fost trimiși acasă. Iar la referendumul despre Brexit, britanicii au votat împotriva Bruxelles-ului, dar și, mai ales, împotriva propriilor elite politice, care își doreau rămînerea în Uniune.“

Tonul comentariilor după referendumul din Marea Britanie și după alegerea lui Donald Trump a fost cam același. Oamenii politici din mainstream au preferat să relativizeze și mai ales să depolitizeze deciziile poporului decît să se confrunte cu propriul faliment. Votul pentru Brexit a fost doar strigătul de mînie al unor oameni frustrați, victoria lui Trump – un strigăt de disperare al celor neglijați de politicieni etc. În ambele situații, sugerează Slater, perdanții s-au dat victime, ba chiar, profitînd de discursul extremist al adversarilor, au pozat în eroi civilizatori. (Și, într-adevăr, nu e greu să te afirmi democrat cînd la putere e întruchiparea extremismului ori proeuropean cînd șeful guvernului aruncă cu invective spre Bruxelles.) Tot de o situație asemănătoare a putut profita și Emmanuel Macron la alegerile din Franța, cînd a cîștigat în fața extremistei Marine Le Pen, amintește Slater. Dar cum poate fi interpretată victoria sa? Ca un triumf al civilității politice sau ca „răul cel mai mic“? Victoria centristului Emmanuel Macron a fost văzută ca o salvare, ca un semn al speranței în democrație. Macron însuși e considerat un reprezentant al înnoirii și al întineririi clasei politice. Însă a trecut aproape neobservat faptul că Macron a obținut victoria pe fondul unei participări la vot extrem scăzute și că, prin urmare, legitimitatea noului președinte e discutabilă.

Esența situației politice de azi e următoarea, explică Slater: în timp ce o parte importantă a electoratului se simte nereprezentată de elite, acestea reușesc să-și păstreze puterea de influență, ba chiar să și-o consolideze. Pentru că ele dau și tonul discursului public: ele pot ironiza Brexitul, pot relativiza victoria lui Donald Trump și pot interpreta după plac alegerea lui Emmanuel Macron. Slater vede aici un deficit, un risc pentru democrație: mișcările mici, partidele noi nu au șanse să se afirme, iar pe fondul acestei lipse de reprezentare se formează curente populiste de pe urma cărora profită, de fapt, același establishment.

Simplul fapt că oameni politici cu o legitimitate atît de fragilă reușesc să se mențină în funcții face vizibil deficitul de la bază: eventualele mișcări politice alternative sînt prea slabe ori lipsesc cu desăvîrșire. „Faptul că partide populiste și extremiste precum Front National sau Ukip își pierd alegătorii e o dovadă în plus că ele n-au fost decît vehicule al frustrărilor politice și nicidecum purtătoarele unor speranțe.“ Focarele de extremism de dreapta care se aprind și se sting în diverse momente electorale ar trebui înțelese nu ca un semn al unui reviriment al șovinismului, ci ca semnale ale unor nemulțumiri generalizate care nu-și găsesc o voce sau un proiect de viitor coerent, e de părere Tom Slater. Și are dreptate. Ceea ce lipsește însă din acest act de condamnare a elitelor e tocmai alternativa. Căci, dacă e clar unde au greșit, nu e deloc limpede ce au de făcut. Dacă e să-l credem pe cuvînt, pînă la capăt, pe Slater, ar trebui să ne obișnuim cu ideea că politica e o distopie.

Foto: wikimedia commons