Tocmai mi-am luat o porţie de gaz în faţă. Habar nu am de ce. În grupul în care sînt eu nu a strigat nimeni înjurături şi nu este nici un huligan. Răspunsul mulţimii este să fugă, să scape de arsuri. Tuşesc şi mă ustură ochii rău. Lîngă mine sînt doi părinţi care încearcă să-şi protejeze copiii.

Pentru prima oară în mulţi ani simt furie. Mă întorc în Piaţă. Nu scandez înjurături, deşi mulţi din jurul meu o fac. Îmi mai iau o porţie de gaz. Nu mai e la fel de şocant ca prima dată şi, cumva, îmi amintesc că am mai simţit asta odată. Am chef să îmi amintesc de ceva plăcut.

Sînt la Geta. M-a pus zgripţuroaica să vopsesc gardul şi vopseaua îmi irită ochii. Am 11 ani, e vară şi vreau să mă duc la Timiş să fac baie.

La Geta se mănîncă incomparabil mai bine decît acasă. Geta face bişniţă cu produse de la sîrbi, vinde cacao îndoită cu făină, gumă de mestecat, cremă de ciocolată, dar şi rumeguş de la fabrica de lemn. Ghiceşte cel puţin două ore pe seară, creşte porci, găini, nutrii şi munceşte cu normă întreagă. La fel ca mama, are o energie înfricoşătoare şi are convingerea, asemenea mamei, că nimic nu te poate opri dacă chiar vrei ceva. Geta vrea să aibă bani şi să mănînce bine. Are mult mai mulţi bani decît mama şi, în plus, îl are pe Karol.

Karol, soţul Getei, şi-a ratat cariera de bucătar. Face nişte prăjituri dumnezeieşti. Cum Dumnezeul lui e neamţ, prăjiturile sînt făcute serios şi se mănîncă organizat. A făcut un tort cu nucă pentru care l-aş vinde pe alcoolicul de taică-miu.

Aşa că trebuie să vopsesc gardul. Peste drum, Nelly şi Seby, cele două fete ale unui cuplu format dintr-o unguroaică şi un sas, se joacă cu Simona şi Mirela, şi ele amestecături de moldovean cu sas. Pe Sebi, singurul arian cu adevărat venind dintr-o familie mîndră de romi argintari, îl urăsc cu spume, căci nu numai că poate să înjure în toate limbile de pe stradă, dar e şi frumuşel foc şi, prin urmare, reprezintă o competiţie serioasă la gagicile din jur. În plus, ştie să prindă porumbei la oală şi are şi o praştie şmecheră cu cauciuc de lapte.

Vară-mea Karina munceşte prin grădină, pe ea o chinuie Geta şi mai tare, că doar o are ca standard feminin pe maică mea. Standardele masculine din familie sînt catastrofale, aşa că aşteptările de la mine sînt să nu fiu alcoolic sau sonat.

Sebi rîde de mine că vopsesc gardul. Îl vrăjesc rapid că e o superchestie să vopseşti şi că e superdistractiv. Are calităţile intelectuale necesare să devină un membru de vază al familiei, aşa că vine şi mă ajută la vopsit. Vine şi Mirela. Facem rost de la Nelly de cîteva pensule şi de cîteva cutii goale de conserve.

Vopsim toată dimineaţa, dar terminăm gardul.

Vacanţele mele de la Balta Sărată erau oazele de fericire în timpul lui Ceauşescu. Ascultam la greu Europa Liberă şi nu mă simţeam deloc ciudat, aşa cum mă simţeam în Craiova, mai ales la sfîrşitul verii, cînd eram un pic prea negru pînă şi pentru cei care mă plăceau.

Habar nu am dacă relaţiile părinţilor erau la fel de bune ca acelea ale copiilor, dar Caransebeşul, pentru mine, era un loc minunat prin normalitatea lui.

Mă uit în jur. Avem ochii roşii, tuşim, dar cumva reuşim să ne zîmbim unii celorlalţi. Bubuie grenadele de gaz aruncate stupid de jandarmi. Se aruncă la fel de absurd cu sticle de apă în jandarmi.

Creşte din nou furia colectivă. Tot nu vreau să strig înjurături. Nu aş vrea să fiu aici. Aş vrea să fiu la mare sau la Timiş.

Trăim permanent într-o stare de 1 aprilie în ultimele 18-19 luni. Pare din ce în ce mai mult că sîntem în societatea perfectă pentru Daea, Vanghelie şi Dăncilă, într-o prostocraţie. PSD-ALDE a invo-luat de la un sistem cleptocrat, dar cumva elegant, de tip Năstase, la unul bazat pe tîmpenie, nepotism şi slugărnicie. Un guvern inept susţinut de o retorică agresivă şi lipsită de bun-simţ. Un guvern reprezentat de Dăncilă, Andruşcă, Olguţa şi Carmen Dan, şi promovat de Dragnea, Nicolicea şi Codrin Ştefănescu.

Am devenit o țară în care normalitatea sînt protestul, mîrlănia și oportunismul. Țara lui Gâdea, Ciutacu și Gușă, pe o parte, și a Sorinei Matei, a lui Cosmin Prelipceanu și a Alinei Mungiu-Pippidi, pe de altă parte. Iar eu simt că am obosit încercînd să rezist tentației de a copia modelele lor de succes. Nu de alta, dar ei par siguri pe ceea ce gîndesc, pe ceea ce fac și mai ales pe ceea ce ar trebui eu să gîndesc, să fac sau să vreau. Iar eu sînt plin de dubii, tot un pic cam negru pentru majoritate și, clar, cam tolomac.

Şi mi se face dor de Caransebeş, de tort cu nucă şi de inocenţă.

Foto: C. Bumbuţ