Parlamentarismul de paradă
Aud voci care spun că din chestiunea (ne)numirii şefilor de servicii secrete va ieşi la iveală, în sfîrşit, adevăratul conflict dintre puterile statului: acela dintre un preşedinte cu puseuri autoritare şi un Parlament care apără democraţia. Aceste voci văd invariabil realitatea prin ochelari pro- şi anti-Băsescu. În schema asta, Băsescu e un tip rău, susţinut doar de lingăi, şi lui i se opun oamenii politici adevăraţi, iubitori de democraţie. Ar putea fi o discuţie serioasă dacă toată tevatura n-ar pleca de la faptul că Radu Timofte a cerut să fie eliberat din funcţie, în loc să-şi scrie demisia. Înţelegeţi diferenţa? Nici eu, dar pentru această cauză măreaţă se luptă parlamentarii asediaţi psihic de viitorul dictator. Ridicolul este absolut şi doar ei nu-şi dau seama. Ridicolă este distanţa dintre miza clamată şi cea reală. Ridicolă este distanţa dintre fundalul istoric şi teoretic al discuţiei şi forma pe care o ia discuţia asta în România. Să mă explic. Tema este cît se poate de serioasă şi prezintă înfruntarea clasică dintre şeful plebiscitat al statului şi corpul reprezentativ. Cînd viitorul dictator decide să iasă din regulile jocului, opune poporul Parlamentului, jucînd pe cartea populismului şi pe imaginea de corp dezorganizat pe care, inevitabil, o adunare de cîteva sute de oameni o arată gloatei. Parlamentul este de obicei depozitarul legitimităţii legal-procedurale. Acesteia i se opune legitimitatea personală a viitorului dictator, bazată pe pretenţia de comunicare directă cu poporul. Uneori, legitimitatea sa este pur declamativă, cum a fost în cazul lui Napoleon, care s-a confirmat prin plebiscit abia după ce a împrăştiat deputaţii cu baionetele (după ce anterior încercase fără succes să-i convingă şi era să fie scos în afara legii, semn că distanţa dintre ghilotină şi legitimitatea populară e destul de fragilă). Dar cînd legitimitatea proto-dictatorului chiar este procedurală şi reală apare dilema: cine este mai legitim între un preşedinte ales de popor şi un Parlament ales tot de popor? Un alt Napoleon, al-III-lea, a răspuns că preşedintele s-a şi declarat împărat. În teorie, regimurile constituţionale moderne se împart în cele trei categorii clasice: prezidenţialism (preşedinte ales direct, mandat circumscris în timp, putere reală de a dizolva Parlamentul şi de a demite Guvernul, drept de veto), parlamentarism (şef al statului cu rol simbolic, de obicei ales de către Parlament în cazul republicilor, prim-ministru puternic care răspunde doar în faţa Parlamentului rezistînd cîtă vreme are încrederea majorităţii), semiprezidenţialism (extrem de multe variante intermediare, singurul element comun fiind împărţirea puterii executive între un preşedinte cu puteri limitate şi un prim-ministru răspunzător în faţa Parlamentului). Politologii din toată lumea dezbat feroce care regim e mai bun. Cel mai recent, doi cercetători au muncit cîţiva ani ca să facă un Index al Puterii Parlamentului (PPI). Au analizat situaţia de după adoptarea Constituţiilor postcomuniste în Europa de Est şi fosta URSS, uitîndu-se după 32 de indicatori care compun puterea unui corp legislativ, de la (in)capacitatea executivului de a-l dizolva, pînă la dimensiunea staff-ului care deserveşte fiecare parlamentar. Indicele creat de cei doi şi publicat în nr. din ianuarie 2006 al Journal of Democracy (M. Steven Fish, "Stronger legislatures, stronger democracies") aliniază ţările foste comuniste de la cele cu Parlamente slabe la cele cu legislativuri puternice. Apoi constată că există o legătură (corelaţie) cu indicele Freedom House, care măsoară progresul democratic. Cu cît mai puternic Parlamentul, cu atît mai mare progresul democratic. Cu cît mai slab Parlamentul, cu atît mai mari şansele ca preşedintele să se comporte autoritar şi politica să însemne de fapt un joc pentru captarea bunăvoinţei sale (ca exemplu elocvent, Rusia lui Putin). Concluzia este destul de grosieră, după părerea mea. Ca întotdeauna cînd încerci să faci statistică pe cifre mici, excepţiile pot fi la fel de multe ca şi cazurile de confirmare a regulii. Apoi, nu e clar dacă o ţară este liberă pentru că are Parlament puternic sau a adoptat un Parlament puternic pentru că era o ţară liberă. Dar articolul încearcă să răspundă acestor critici, aşa că nu voi insista pe ipoteze şi concluzii. Indicele (PPI) în sine e util pentru că putem plasa Parlamentul României în perspectivă comparativă. Iar Parlamentul nostru este deasupra mediei, fiind mai puternic decît cel polonez şi cel ungar, mai slab decît cele din Bulgaria, Albania, Cehia şi Estonia şi egal pe scală cu cele din Slovacia, Lituania, Croaţia şi Moldova. În caz că Băsescu vrea să devină dictator cu ajutorul poporului, Parlamentul ar avea deci forţa formală să i se opună. Pentru asta însă trebuie ca Parlamentul să aibă voci importante şi mize semnificative. Să aibă oameni de genul unui Solon, care şi-a apărat Constituţia în faţa tiranului Pisistrate, sau Cicero, care apăra republica de Catilina, sau Cato care îi făcea zile fripte lui Cezar. Genul ăsta de încăpăţînaţi tragici fac din republici locuri ale luptei pentru binele comun. Noi avem însă bufoni care îşi dau importanţă în spatele unor principii înalte. Deşi tot ce am învăţat în materie de experienţă istorică şi consolidare democratică m-ar face ca, instinctual, să iau partea Parlamentului în faţa unui dictator în devenire, miza acestui conflict e atît de puerilă încît e ridicol să iei totul prea în serios. Acesta nu e clasicul conflict între parlamentarism şi autoritarism, acesta este parlamentarism de paradă. Vă puteţi închipui un Cato perorînd pentru mize de genul diferenţa inexistentă dintre demisie şi cerere de eliberare din funcţie? Şi, ca să pună capăt discuţiei ce nu a riscat nici un moment să devină serioasă, şeful facţiunii parlamentare a devenit Vadim Tudor, enervat că i se rediscută dosarul de la Securitate. Nu există nici un fapt concret şi serios care să ateste că Băsescu ar atenta la puterea Parlamentului şi la democraţie. Avem însă dovada că, dacă s-ar întîmpla aşa ceva, cu toată dreptatea istorică de partea lor, acest Parlament şi aceste partide ar fi prea inepte pentru a cîştiga.