O preşedintă
Triumful lui Michelle Bachelet la alegerile prezidenţiale din decembrie din Chile a demonstrat, după unii, victoria prin contaminare a forţelor de stînga pe continentul sud-american, a cărui hartă începe să fie tot mai colorată în roz. Alţii au văzut în alegerea unei femei, declarată la repezeală prima de pe continent (nu e adevărat: Maria Estella Peron - Isabelita - aleasă vicepreşedintă a Argentinei i-a succedat soţului ei, Juan Peron, în 1974, după decesul acestuia, în Bolivia - Lidia Gueiler, în Nicaragua - Violeta Chamorro, în Panama - Mireya Moscoso) un semn al modernităţii feministe. În America Latină, eticheta stîngii acoperă realităţi politice foarte diferite: vopsite cu un omogen roşu intens, Cuba, condusă de preşedintele Castro, Venezuela (Hugo Chávez) sau Bolivia (Evo Morales) etalează diferenţe în ceea ce priveşte proprietatea privată, priorităţile economice, relaţiile cu opoziţia. După ce au asimilat prezenţa unui indigen, fost plantator de coca, în cel mai înalt post al Boliviei, specialiştii au început să fie mai atenţi la ceea ce vrea el într-adevăr să facă şi au constatat că discursul utopic a fost bun pentru cîştigarea alegerilor, apoi a venit rîndul iniţiativelor pragmatice. Cu cît roşul devine mai palid, cu atît sînt mai marcate specificităţile. Cu tradiţii democratice diferite, ţările din acest continent se confruntă aproape toate cu necesitatea de a popula teritoriul pustiu dintre puţinii bogaţi şi mulţii săraci care muncesc, de a reduce numărul celor care nu muncesc şi trăiesc sub limita mizeriei. De aici miza pusă de aproape toţi politicienii pe discursul populist: se promite, în primul rînd, exploatarea bogăţiilor naţionale în folosul poporului. În al doilea rînd, Michelle Bachelet, de exemplu, a făgăduit să facă mai mult pentru a satisface nevoile femeilor şi ale săracilor, să păstreze la nivelul actual relaţiile cu Statele Unite, să menţină dinamica economică a ţării, să amelioreze sistemul de pensii, sistemele de sănătate şi de educaţie publică. Ea reprezintă, în egală măsură, desprinderea şi . continuitatea faţă de trecut: tatăl ei, generalul Alberto Bachelet Martinez, a făcut parte din Guvernul preşedintelui socialist Allende, unde a răspuns de raţionalizarea şi distribuţia alimentelor; în 1973, după lovitura de stat militară, a ratat şansa exilului şi a fost arestat, torturat, a murit în închisoare în 1974. Şi fiica lui, Michelle, a fost deţinută într-una din celebrele închisori secrete ale regimului. Eliberată, a plecat în exil în 1975. A urmat medicina în fosta RDG, s-a căsătorit, a făcut doi copii, a divorţat, a mai făcut un copil fără să se mai căsătorească, în 1979, s-a întors în Chile. După căderea regimului Pinochet, ea s-a făcut remarcată prin competenţă profesională: a fost consilier la Ministerul Sănătăţii, apoi, fascinată, probabil din familie, de problemele militare, în 1996 s-a înrolat într-un program de studii strategice şi, după ce a studiat în ţară, a fost invitată la Inter-American Defence College din Washington. Cînd s-a întors, a lucrat la Ministerul Apărării, devenind ministru. A fost fotografiată în vehicule blindate, inspectînd trupele în uniformă de camuflaj sau jachetă de aviaţie. Cînd se spune despre ea că "e divorţată şi agnostică şi a crescut singură trei copii", se desenează portretul unui politician atipic. Dar, de fapt, ea a candidat şi a obţinut victoria în numele coaliţiei guvernamentale de centru-stînga (democraţi-creştini, socialişti şi radicali), la a patra legislatură, cu sprijinul preşedintelui Lagos, care nu mai are voie să candideze după două mandate. În acest sens, doamna Bachelet reprezintă continuitatea, dar e de aşteptat că trecutul ei va determina mai multă decizie în îndepărtarea din viaţa politică a partizanilor dictatorului Pinochet. Ar fi de dorit ca fosta deţinută, medicul, mama celor trei copii să nu fi uitat din ce e făcută viaţa bărbaţilor şi a femeilor din ţara ei. E greu de spus în ce măsură noua preşedintă are la dispoziţie un aparat birocratic care s-o sprijine în realizarea obiectivelor ei specifice. Experienţa de pe toate meridianele arată că, pe măsură ce oamenii politici se familiarizează cu aparatul, uită de promisiuni.