Monica stă în ghetou. O știu de nouă ani. M-a primit inițial cu multă neîncredere. Nu știa „ce dracului cauți prin ghetou, că pari sănătos la cap“. Acum cîțiva ani, cînd s-a îmbolnăvit rău, am fost cu ea prin spitale. Spitale care nu o tratau pentru că era săracă și „cam țigancă“. A stat vreo zece zile la terapie intensivă. Am ajutat cu tot ceea ce am putut și sînt tare bucuros că acum e bine.

Am angajat-o să mă ajute la curățenie. Face asta de cîțiva ani. Alex e fiul ei, un puști chinuit de cultura ghetoului. A rămas repetent de două ori și are o hepatită nenorocită, moștenită tot din ghetou. Are un supertalent pentru sport și de săptămîna trecută am reușit să-l conving să facă un curs de lemnărie. E îndemînatic foc și sper că o să fie bine. Monica duce în continuare o viață tare grea, deși s-au petrecut cîteva schimbări în bine în ultimii ani.

De dimineață, Monica a fost cam plîngăcioasă. Plîngăcioasă de bine. Era fericită că, la primele ore ale zilei, cei mai mulți puști din ghetou păreau dichisiți de școală. Și ea ne ajutase să le aranjăm ghiozdanele. Sînt peste 60 de copii în ghetou cu ghiozdane noi, cu încălțăminte nouă, cu treninguri noi. Mi-a mulțumit. Monica nu e obișnuită să mulțumească. I-am spus că sînt mulți oameni care m-au ajutat și că ar trebui să le mulțumească Simonei, Irinei, lui Emil, lui Vlad, Mădălinei – și lista e lungă. A zis că știe, dar că eu sînt fața lor în ghetou. Mi s-a cam pus un nod în gît.

De cîteva zile vreau să scriu că nu mai sînt un activist rom. Să anunț cumva că mă despart de o perioadă tare lungă din viața mea. I-am vorbit ei despre asta. Așteptările și standardele care mi se cer ca activist rom m-au obosit. Mi s-au reproșat multe lucruri aiurea și nu am avut nici răbdarea și nici motivația să explic lucruri care mie mi se păreau în mod evident corecte. În ultimii ani, am început să fiu îngrijorat de turnura radical etnică a unei părți a mișcării rome. Sînt împotriva ideii de reprezentare printr-un partid etnic și nu mă regăsesc deloc nici în ideile, nici în reprezentanții Partidei Romilor și nici în majoritatea societății civile rome. În fapt, sînt în strident dezacord cu zdrobitoarea majoritate.

Mi s-a spus în repetate rînduri că opoziția mea deschisă față de diverși oameni politici la putere vine în dezacord cu „interesele romilor“. Nu m-am gîndit niciodată că ceea ce scriu ar putea fi împotriva romilor, dar, auzind același mesaj în mod repetat, încep să cred că nu sînt potrivit, cu adevărat, să fiu activist rom. Am descoperit de-a lungul anilor că am mult mai multe în comun cu tot felul de oameni în comparație cu ceea ce am în comun cu activiștii romi. Că rasismul nu este o chestiune limitată a majorității și că nu sînt deloc potrivit culturii organizaționale predominante în societatea civilă romă. Nu regret deloc anii petrecuți încercînd să schimb ceva în comunitățile de romi. Am întîlnit o mulțime de oameni extraordinari și am avut experiențe pe care nu le-aș schimba pentru nimic în lume. Planurile mele sînt să continuu să scriu tot ce îmi trece prin cap. Și să fac ceea ce vreau fără însă a-mi asuma o responsabilitate colectivă.

I-am spus Monicăi că nu mai vreau să fiu activist rom și că o să rămîn doar un român rom. A rîs. Mi-a arătat o poză cu puștii din ghetou mergînd spre școală, făcută cu telefonul ei. E convinsă că lor nu le pasă deloc de asta și că la anul o să îmi arate o poză similară. M-a luat în brațe și m-a pupat pe obraji.

Nu mai sînt activist rom, dar asta nu schimbă nimic din ceea ce sînt sau încerc să fac. Și sînt foarte fericit că, în ghetou, sînt fața unor oameni foarte faini, marea lor majoritate neromi. Așa că o să fiu activistul lor.