De cîteva luni, The Benedict Option de Rod Dreher este una dintre cele mai vîndute și discutate cărți din America. Subtitlul cărții este în mare măsură lămuritor în privința conținutului ei: A Strategy for Christians in a Post-Christian Nation. Cartea se referă, firește, la societatea americană. Autorul spune că America se află într-o fază post-creștină (uneori sugerează că e chiar anticreștină) și propune o cale pentru credincioșii creștini care au de trăit conform credințelor lor într-o astfel de lume. În esență, autorul crede în „opțiunea Benedict“, evocînd ca exemplară, în context, experiența lui Benedict de Nursia. În zorii secolului al VI-lea, tînărul Benedict, fiu al unei familii de creștini cuminți și înstăriți, a constatat că este extrem de greu să ducă o viață în conformitate cu credințele sale, într-o Romă decăzută, răvășită de păgînism și de dezordini morale. Situație în mare măsură similară cu cea pe care un creștin o trăiește azi în America, după cum crede Rod Dreher. Acum un mileniu și jumătate, față cu o situație de acest gen, Benedict s-a retras într-un loc mai liniștit, relativ izolat, nu departe de oraș, luînd distanță de mediul care îi agresa valorile. În timp, Benedict a fost urmat și de alți creștini care i-au împărtășit opțiunea. În istoria creștinismului, Benedict a devenit, astfel, fondatorul vieții monahale în Occident, chiar dacă, cumva, fără voia sa, căci el nu s-a retras în disprețul lumii și nici pentru a se izola auster și mistic, precum o făceau deja de două secole părinții estici în deșertul egiptean (Benedict a luat cu el în recluziune și cîțiva servitori, inclusiv pe propria doică). Benedict s-a retras pentru că pur și simplu nu mai putea trăi cum voia el printre romani, iar exemplul său a fost urmat și de alții, ceea ce a dus la fondarea unui nou tip de comunitate. În timp, mica lui comunitate a urmat reguli din ce în ce mai stricte și, astfel, cumva natural, a dezvoltat monahismul occidental pe care îl știm astăzi.

Ceea ce Dreher spune în cartea lui este că creștinul din America de azi are, ca unică soluție de a-și rămîne fidel sieși, opțiunea unei enclavizări, în comunități de oameni asemenea lui. Expresia „opțiunea Benedict“ nu-i aparține, însă, lui Dreher – ea provine dintr-o faimoasă lucrare de la începutul anilor 1980, a filozofului Alasdair MacIntyre, întîmplător unul dintre preferații mei. În acea carte, criticînd modernitatea ca pe o probă a eșecului Iluminismului, MacIntyre spune că oamenii moderni ar face bine să aștepte mai degrabă un nou Benedict decît să-l tot aștepte pe Godot. De precizat, imediat, este că „opțiunea Benedict“ pentru creștinul american nu echivalează deloc cu opțiunea monahală. Dreher nu vrea să ne călugărim cu toții (de altfel, nici călugării nu vor asta!). Dreher spune, doar, că creștinii trebuie să se obișnuiască să trăiască cît mai mult unii alături de ceilalți, practicîndu-și valorile, într-un mediu în care agresiunea spiritului vremii asupra lor crește.

Nu judec nici analiza și nici propunerea lui Dreher. Poate că aceasta o fi soluția pentru americanii creștini. În lumea românească, desigur, sîntem în cu totul altă situație – societatea românească nu este deloc „post-creștină“. Părerea mea este că, încă, lumea românească mai are mult pînă să devină creștină, ceea ce, măcar declarativ, par a dori cei mai mulți români. Că nu ne iese, că sîntem ipocriți sau că, pur și simplu, nu pricepem prea bine ce consecințe profunde are creștinismul asupra lumii, asta e o altă treabă. În orice caz, nu cred că există mulți creștini români care să se simtă în România ca într-o societate anticreștină, care le agresează credința, așa cum, se pare, este cazul multor creștini americani.

Totuși, cartea lui Dreher are o anume relevanță și pentru noi, dacă ieșim din contextul ei. Și la noi, mulți oameni simt tot mai acut că lumea românească îi rejectează, le este ostilă, că nu mai pot derula un „comerț“ satisfăcător cu societatea. Cînd un român spune că nu mai poate trăi în România, nu este vorba doar despre bani și nivel de trai – cel mai adesea este vorba despre valori. Lipsa banilor și neputința de a realiza o viață satisfăcătoare material este doar efectul unei nepotriviri mai adînci. „Vreau să plec din România“ este nu doar o căutare a unui job mai bine plătit, ci este abandonul unei societăți în care integrarea a eșuat. Soluția abandonului lumii românești, concretizată în emigrare, este nu doar tot mai des întîlnită, dar și tot mai susținut aplaudată. Din colecția numeroaselor noastre ipocrizii, puține sînt mai mari decît cea a dorinței de a-i readuce acasă pe românii plecați în străinătate, la studii sau la muncă. Public, toți spunem asta, în particular, cînd cineva ne spune că ar vrea să părăsească țară, îl sfătuim apăsat să o facă – cu cît ne este mai drag, cu atît mai apăsat.

Practic, oamenii care au ajuns să simtă că sînt incompatibili cu propria lor lume (că sînt creștinii din America sau cei care emigrează din România) au două soluții posibile: fie se predau și încep să trăiască așa cum nu vor, fie se retrag, eventual într-o lume cu care cred ei că sînt mai compatibili. Există, firește, și varianta nebun-idealistă în care poți crede că schimbi lumea după cum vrei tu, dar cei mai mulți oameni nu își asumă un asemenea program. Repet, în limitele obișnuitului, cînd te afli într-un raport tensionat cu ceilalți, fie te predai, fie te retragi.

Opțiunea Benedict este aceea de a te retrage fără să pleci. Însă ea este omenește sustenabilă doar dacă retragerea este un gest fondator pentru o nouă comunitate, adică dacă se retrag cu tine și alții asemenea ție. În fond, în afara morții, nu există plecare din lume la modul absolut. Dacă vrei să pleci și să trăiești, trebuie să îți construiești alternativa. Or, asta nu se poate decît alături de alții, asemenea ție. Ce vreau să spun este că opțiunea Benedict pentru românii care nu mai suportă această Românie este reconstruirea unei mici comunități de prieteni întru crez și idei, împreună cu care să trăiești cît mai aproape de propriile valori. Personal, de cîtva timp, încerc asta. Îmi creez propriul grup fără să vreau să fac un partid care să schimbe România, fără să vreau să fac o celulă care să nască un nou mod de a fi, fără să institui o sectă de vreun fel. Și vă dau o veste bună: se pare că merge.