Marele nord

Efectele încălzirii globale cuplate cu fenomene vulcanice şi seismice neobişnuit de numeroase în ultimii ani grăbesc topirea gheţii din jurul Polului Nord. După cum se ştie, spre deosebire de spaţiul Antarcticii, spaţiul arctic este doar o imensă calotă de gheaţă care pluteşte pe Ocean. Specialiştii ne spun că nu e deloc imposibil ca, în timpul vieţii noastre, să vedem un Ocean Arctic eliberat de gheţuri, cel puţin pe durata verii. Mă grăbesc să precizez, pentru liniştirea ecologiştilor, că nu trebuie să ne blestemăm rasa ori să ne răstignim specia din cauza acestui fenomen. Sigur că încălzirea globală este potenţată de o anume nesăbuinţă a civilizaţiei noastre, dar fenomenul este mai degrabă consecinţa unui fel de ciclu climatic a cărui desfăşurare este cu mult peste puterile noastre de gestiune. Pămîntul a mai cunoscut asemenea fenomene. De pildă, legende vikinge precum cea a lui Erik cel Roşu, dar şi altele a căror acţiune are loc în Groenlanda spun că, în jurul anului 1000 d.Chr., spaţiul arctic era cu mult mai cald decît este acum. Ferme cu activitate agricolă susţinută se găseau în Groenlanda de astăzi şi asigurau hrana unei întregi civilizaţii. Această perioadă de căldură medievală a fost urmată, relativ rapid, de o perioadă de glaciaţiune care a făcut ca, în cîteva sute de ani, Groenlanda să fie cuprinsă de gheţuri, iar coloniile de origine scandinavă să dispară. De altfel, îmi amintesc bine, acum vreo 30 de ani, scenariile catastrofei climatice vorbeau despre glaciaţiune globală şi nu despre încălzire globală. În orice caz, acum 1000 de ani, ne spun probe arheologice serioase, traseele maritime care se deschid astăzi prin topirea gheţii, adică pasajul nord-est şi pasajul nord-vest, erau explorate şi chiar folosite. Din punct de vedere comercial, faptul că gheţurile arctice se topesc şi eliberează culoare de navigaţie noi reduce cu aproape jumătate timpul unui transport între, să zicem, Japonia şi Marea Britanie, iar dezvoltarea economică a unor zone acum defavorizate, precum nordul Siberiei sau nordul Alaskăi şi al Canadei, va fi absolut certă. Însă aceste trasee navale care apar sub ochii noştri astăzi ridică serioase probleme strategice pe care nimeni nu le-ar fi putut închipui acum 1000 de ani. Apele dezgheţate ale Oceanului Arctic trebuie împărţite, juridic, între ţările de pe maluri. În plus, se vorbeşte despre resurse însemnate de gaze şi petrol, la care topirea gheţurilor enorme favorizează accesul. Iar dacă privim lista ţărilor care au dreptul la mare teritorială şi zonă economică exclusivă în Oceanul Arctic, înţelegem tensiunea: Canada, Danemarca (reprezentînd teritoriile Groenlanda şi insulele Faroe), Finlanda, Islanda, Norvegia, Rusia, Suedia şi Statele Unite. Avem, cu alte cuvinte, 5 membri NATO, 3 membri UE şi Rusia. Aceste ţări sînt, acum, grupate în Consiliul Arctic. Cum de au ajuns Statele Unite parte legitimă a acestui Consiliu şi, pe cale de consecinţă, jucător al uneia dintre cele mai mari mize strategice a viitorului " căci asta înseamnă împărţirea nordului Arctic " este o ironie a istoriei. Probabil că decidenţii ruşi de astăzi adaugă la şirul enorm de frustrări care îi macină în relaţia cu Vestul şi pe aceasta. SUA sînt parte a jocului pentru că din componenţa confederaţiei americane face parte şi statul Alaska, începînd cu 1959. Pînă în 1959, Alaska a avut diferite organizări sub suveranitatea SUA, putere juridică sub care a intrat începînd cu 1867. Atunci, un calcul strategic arăta Rusiei că inamicul principal, Imperiul Britanic, reprezentat solid chiar lîngă Alaska, de Columbia Britanică, ar putea cuceri foarte uşor teritoriul slab apărat al Alaskăi. O victorie facilă care ar fi avut un impact public şi politic negativ asupra reputaţiei Rusiei. Iar Rusia, mai ales după abia încheiatul război al Crimeei, nu-şi putea permite aşa ceva. În plus, dificultăţile financiare ale Rusiei de atunci l-au dus pe ţarul Alexandru al II-lea la concluzia că mai bine vinde Alaska. Ţarul ar fi vrut să provoace un fel de licitaţie la care să-i atragă şi pe britanici, şi pe americani şi ar fi vrut ca americanii să cîştige această licitaţie. Puţini îşi mai amintesc astăzi că, în războiul civil american (1861-1864), britanicii au sprijinit sudiştii, iar Rusia a fost alături de Uniune. În orice caz, Imperiul Britanic s-a arătat cu totul dezinteresat de oferta rusă, aşa că americanii au putut cumpăra imensa întindere de pămînt îngheţat (azi, Alaska este cel mai întins stat american), cu 7,2 milioane de dolari. Afacerea a fost destul de criticată în America. The New York Times a contestat vehement această achiziţie a unui teritoriu pe care nu era nimic, nu se putea face nimic şi nu trăia aproape nimeni. "O sălbăticie îngheţată" care nu merita nici măcar să fie primită cadou, spuneau despre Alaska editorialiştii new-yorkezi ai timpului. Încăpăţînarea secretarului de stat american de atunci, William Seward, cel care a depus eforturi mari pentru finalizarea achiziţiei, a fost, de fapt, viziune istorică genială. Avînd în vedere perspectivele economice, comerciale şi militare care se deschid în viitor odată cu creşterea accesibilităţii spaţiului nordic, nu m-ar mira ca, în curînd, analiştii să ajungă la concluzia că aceea a fost cea mai bună afacere din istorie pentru cumpărător şi cea mai proastă pentru vînzător. Deocamdată, rezultatele cooperării arctice arată bine. O cooperare înţeleaptă, pas cu pas, se constituie. Acordurile referitoare la pescuit, la protecţia mediului, ca şi înţelegerea de principiu a non-militarizării zonelor acum nemilitarizate (sînt curios să văd cum îşi va ţine Rusia acest angajament) aşază fundamentele unui viitor bun. Va veni însă momentul împărţirii spaţiilor marine şi, cu el, mă aştept la o oarecare tensionare a relaţiei dintre nordici. În plus, gestul Rusiei de a pune steagul naţional pe fundul Oceanului, exact la Polul Nord, în august 2007, nu-mi miroase a bine...