Una dintre maladiile democraţiei este că uneori chiar şi cei mai străluciţi fii ai ei se epuizează în polemici şi lupte minore. Devenit permanent în democraţiile recente, fenomenul cangrenează uneori şi vechile democraţii.

Este ceea ce i se întîmplă Franţei de pe data de 18 iulie încoace. Mii de oameni inteligenţi parcă au regresat în rolul de producători hollywoodieni ai unui foileton politico-mediatic care ar putea fi intitulat Alexandre Benalla. Explozia de comentarii, fotografii, înregistrări video şi speculaţii legate de acest personaj îmi lasă un gust amar: în loc să se ocupe de Europa aflată în criză, precum şi de alte răni profunde ale lumii contemporane, clasa politico-mediatică franceză se excită în jurul unui iepure scos din pălăria unui iluzionist.

La originea a ceea ce presa spune că ar fi devenit o afacere de stat se află un gest stupid al lui Alexandre Benalla, bodyguard al preşedintelui Emmanuel Macron. Pe data de 1 mai, aflat ca observator pe străzile Parisului, în contextul unor agresiuni comise de manifestanţi violenţi împotriva poliţiei, el a considerat că avea datoria să intervină. „Am făcut o prostie“, a mărturisit el public mai tîrziu, nu trebuia să-i ajute pe poliţişti să imobilizeze un cuplu care arunca cu diverse proiectile în oamenii legii.

O prostie filmată poate genera însă, în orînduirea mediatică în care trăim, o criză politică. În orice caz, de pe data de 18 iulie, cînd cotidianul Le Monde a difuzat imagini cu Benalla brutalizînd doi manifestanţi, Franţei parcă i s-a deviat traiectoria istorică.

Se spune că o minune nu durează decît trei zile. Atît a durat şi minunea victoriei franceze la Mondialul de fotbal. Pe 15 iulie, Franţa devenea campioana celui mai iubit sport mondializat. Celebrarea victoriei ar fi trebuit să dureze toată vara. Emmanuel Macron se şi vedea, în prelungirea acestui triumf, un campion politic european. Marile victorii sportive sînt uneori şi politice întrucît ridică moralul unei naţiuni. Cu acest elan preconiza şeful statului francez să se lanseze într-o nouă bătălie, reforma Uniunii Europene. Pe 15 iulie, toate atuurile erau de partea sa, dar trei zile mai tîrziu, pe 18 iulie, afacerea Benalla le spulbera.

Eseistul Édouard Tétreau afirmă, într-un articol publicat pe 23 iulie în Le Figaro, că mediile de informare şi clasa politică din Franţa au intrat într-o isterie colectivă şi că amploarea dată afecerii Benalla este o pură instrumentalizare politică în vederea destabilizării preşedintelui Macron.

Gestul „prostesc“ al lui Alexandre Benalla l-a „lovit“ indirect pe locatarul de la Élysée întrucît i-a permis Opoziţiei, ca şi corului mediatic, să strige: ia te uită ce colaboratori îşi alege preşedintele! Parcursul lui Benalla a fost scrutat cu lupa, mai ales că numele său are o rezonanţă arabă. Un fel de cutie fantasmatică a Pandorei s-a deschis în legătură cu acest om tînăr de 26 de ani şi cu rapida sa ascensiune în cercul prezidenţial.

Unele critici formulate în presă sau de diverşi deputaţi au fost totuşi justificate, iar executivul a recunoscut cîteva disfuncţionalităţi şi carenţe în relaţiile dintre diversele servicii.

Dacă Benalla poate fi suspectat de greşeli, suspectă mi se pare şi furia cu care s-a dezlănţuit maşina mediatică. Ca şi cum aceasta ar fi aşteptat o ocazie pentru a demola stilul de a conduce al lui Emmanuel Macron. Iar acum, uşa fiind întredeschisă, ofensiva a fost lansată orbeşte, într-o manieră atipică pentru ceea ce reprezintă Franţa în lume. Chiar şi în condiţii de luptă politică acerbă, francezii şi-au cultivat întotdeauna un anumit stil, un gust pentru curtoazie şi un sîmbure de umor. Să fie afacerea Benalla un moment de cotitură în practica politică a Franţei, să se lase intoxicată şi ea, cum s a întîmplat şi cu alte democraţii europene, de virusul populismului primar?

Nenumăraţi observatori ai fenomenului politic repetă de multă vreme că Franţa este, de fapt, o monarhie deghizată în republică. Multe spirite luminate consideră că Franţa a adoptat un sistem hibrid, nici republică şi nici monarhie, care o împiedică să avanseze, să adopte reformele necesare pentru a fi lider european. Istoricul Maxim Tandonnet afirmă că întreaga viaţă politică franceză este acaparată de cucerirea, recucerirea şi conservarea puterii la Palatul Élysée. Prin această veche obsesie trebuie probabil descifrată şi afacerea Benalla. Lui Emmanuel Macron nu i se iartă faptul că a ajuns, prea tînăr şi cu prea multe ambiţii reformatoare, în vîrful piramidei. Şi mai ales nu i se iartă reuşita unor reforme, pe care înaintea lui nici un alt preşedinte, în ultimele trei decenii, nu le-a dus la capăt. Sau poate dorinţa sa de a reduce cu o treime numărul de deputaţi a fost picătura care a vărsat paharul şi a provocat acum acest tsunami numit Alexandre Benalla. 

Matei Vișniec este scriitor, dramaturg și jurnalist.