Distribuitorii de presă au anunțat săptămîna trecută că, în sectorul 4 al Capitalei, Primăria îi reprimă pur și simplu închizînd, abuziv, chioșcurile. La ora la care scriu aceste rînduri, se organizează chiar o grevă de-o zi a distribuitorilor de presă din București. Primăria sectorului zice că nu-i așa, se jură că adoarme seara și se trezește dimineața cu libertatea presei în minte, că se închină la ea ca la o icoană și dă cu cifre: doar în ultimul an au autorizat zeci de chioșcuri. Distribuitorii zic invers, că în ultimul an Primăria îi fugărește prin sector, că le refuză autorizările, că pune Poliția Locală pe ei. La o primă vedere, ai zice că ne aflăm într-una din acele tipice situații dîmbovițene, tulburi și zgomotoase, fără importanță, în care tarabagiii se ceartă cu Primăria. Totuși, acest incident este doar un episod al unei tragedii care durează de prea mulți ani: prăbușirea rețelelor de distribuție a presei.

În România anului 2017, orașe întregi nu mai au nici măcar un punct de difuzare a presei. Nu mai vorbim de rural – acolo aproape că nici un editor de presă nu-și mai pune în minte să ajungă. Mari artere ale marilor noastre orașe sînt lipsite de puncte de difuzare a presei. Cartiere întregi din aceste mari orașe nu au nici măcar un chioșc. Ședințele lunare de management ale publicațiilor încep, invariabil, cu anunțul că unul sau doi sau trei distribuitori locali de presă au dispărut de la ultima întrevedere.

Nu puțini sînt cei care susțin că asistăm la un tăcut efort, îndelung și transpartinic, al tuturor partidelor de a subția pe cît se poate legătura dintre presă și public. Un public mai numeros asigură, de fapt, independența presei, căci îi permite să se autosusțină. Dimpotrivă, un public mai firav duce, pe de o parte, la salarii mici în presă, ceea ce face imposibilă angajarea unor oameni de calitate și, pe de altă parte, la nevoia de supraviețuire prin injecții de bani aduși de patroni din alte afaceri, ceea ce pune presa direct în buzunarul acestora și o transformă într-o păpușă servilă. Avem presa pe care o avem, în primul rînd, pentru că nu avem cititori. Și, iată, una dintre cauzele cele mai importante pentru care nu avem cititori este îngustarea pînă aproape de sufocare a accesului publicațiilor la ei. Aceeași este și situația în piața de carte – lipsa librăriilor este direct legată de faptul că românii citesc cel mai puțin din UE. Aceeași este situația pieței de film – ce folos să ai cîțiva excelenți oameni de film la București, dacă nu mai există cinematografe în țară? Aceeași este situația în piața de muzică – lipsa sălilor de concert face să avem una dintre cele mai insignifiante piețe muzicale dn Europa. Aud că, în România, țară cu aproape 20 de milioane de locuitori, un disc de aur înseamnă o vînzare de 5000 de unități, adică exact cît în Singapore (5,6 milioane de locuitori) sau în Islanda (aproape 400.000 de locuitori)! Facem figură de primitivi și idioți cu această lipsă de interes pentru dezvoltarea infrastructurii menite să susțină o relație cît mai vastă între creator și public. Înțelegem asta?

În general, legătura dintre cultură în sensul cel mai larg și oameni este, la noi, un fel de punte strîmtă din frînghii care se clatină de cîte ori cîte un primar își asmute copoii după un chioșc pe a cărui tarabă stă cuvînt scris. Nu mă miră că, în fața acestei realități, a înflorit conspiraționismul. Cineva ne vrea tîmpiți, cred foarte mulți. De ce ne vrea tîmpiți? Aici răspunsul e imprecis: ca să ne fure sau ca să ne manipuleze sau ca să jucăm pe sîrmă, în fine, nu e clar. Cine ne vrea tîmpiți? Aici, imaginația românului explodează și indică precis pe dușman: rușii, americanii, Mossad-ul, ungurii, pesediștii, băsiștii, masonii, Soros, oculta, finanța, cancelariile etc. – meniul e enorm și fiecare servește ce i se potrivește mai bine. Dar dacă, de fapt, nu ne vrea nimeni tîmpiți, ci ne tîmpim noi înșine, zi de zi, ceas de ceas și-n proporție de masă, ca să zic așa?

Știu, orice pledoarie pro domo sua este primită cu maximă neîncredere în România, țara neîncrederii cronicizate. Totuși, încerc. Mai ales că pledoaria mea este doar prin efect pentru cauza propriei noastre case, revista Dilema veche. Pledoaria mea este, de fapt, pentru apărarea libertății presei, pentru drepturile noastre, ale autorilor din presa scrisă, de a scrie pentru dumneavoastră, și dreptul dumneavoastră de a avea acces la ce scriem noi. În plus, și noi, cei care scriem presa pe care o citiți, sîntem cititori de presă la rîndul nostru. Așadar, cînd spun că pledoaria mea este, de fapt, pentru noi toți, nu greșesc. Este o pledoarie pentru sănătatea societății în care trăim, căci căile de comunicare între cei care fac presă scrisă și public trebuie să fie, tot timpul, 100% deschise. Așa cum sîngele trebuie să circule neoprit prin organism ca să fim sănătoși, ziarele și revistele trebuie să circule neoprite peste tot, pentru ca țara să fie sănătoasă. Chiar dacă acum Primăria sectorului 4 va deveni mai rezonabilă, chestiunea tot nu se va rezolva. E nevoie de o lege care să protejeze în mod real real vînzarea de tipărituri în România.

Ca orice politician (deși el era departe de fi chiar orice politician), Thomas Jefferson se enerva pentru că ziarele scriau altfel decît credea el că trebuie să scrie. Poate că el avea dreptate, poate că ziarele aveau dreptate – nici măcar acum, după atîta timp, istoricii nu cad de acord asupra acestei chestiuni. Dar el, Thomas Jefferson, a scris una dintre cele mai puternice fraze ce s-au scris vreodată despre presă. Într-o scrisoare din 1787, spune: „…dacă ar fi să cadă asupra mea sarcina de a decide dacă să avem un guvern fără presă sau o presă fără guvern, nu aș avea nici o clipă de ezitare să aleg a doua variantă“. Cînd vom pricepe că o asemenea idee pusă la fundamentul unei țări o face cea mai puternică din lume, vom putea să sperăm că avem un viitor.