La Mausoleul Luxului
Am fost duminică la Luxury Show. Cadavre, peste tot. Depozit în care fitzele noastre trecute se umplu de praful privirilor. Ultima şampanie merge bine cu ultimul toast: trăiască ce ni s-a părut că sîntem: bogaţi, sofisticaţi, superiori! La Tîrgul de Lux intrarea era 60 de lei. Două cărţi, nu de joc. Un Pleşu şi-un Cărtărescu. Sau cinşpe Pavel Coruţ. Sau şase cutii de conserve de carne economice, de şantier. Sau un pachet cu lumînări, un ştergar, şase prosoape şi încă două sute de mii pentru părinte, la acatist. M-am fofilat. Sau aveam invitaţie, nici nu mai ştiu. Jos, cum intri, cîteva sicrie. Te apropii, nu sînt sicrie: sînt maşini cu care oameni morţi de mult îşi transportă mumia între piramida din Snagov şi Valea Regilor din Dorobanţi. Negre toate, ca ziua în care Dow Jones a lăsat în ofsaid toate mingile astea de gol. Şut şi gol: asta e starea conturilor, a planurilor, a proiectelor imobiliare şi globale, de perspectivă naţională şi locală. Maşinile au mutre triste, tunate într-un rînjet. Clienţii, în pană de Botox, au, pentru prima oară în cinci ani, mimică. Se strîmbă la ele, cu spaimă în suflet: dar dacă totuşi cineva şi-o mai poate permite? Ce mă fac la primăvară cînd ne întîlnim la terasă? Dacă faci înconjurul tîrgului, recolta e cam subţire: cîteva bărci cu motor, un velier, trei perdele, ceva tapet şi scaune de 6000 de euro, care îţi fac masaj şi te poziţionează în asemenea fel încît te crezi în imponderabilitate. Dacă nu te crezi, mai citeşti o dată manualul şi-ţi bagi minţile în cap. Adăugaţi ceasuri de lux care se turează la preţ cu maşinile de peste drum - "Ah, da, acest Richard Mille, l-am adus pentru un cumpărător, costă 85 de mii de euro" îmi şopteşte vînzătorul, încîntat că firma lui are cel mai mare stoc de ceasuri de lux din România. Stoc? Dar nu era asta un blestem la Dacia sau la Skoda? Adevărul e că am rămas în stoc cu o mulţime de învăţături de minte. Ştim acum că nu trebuia să ne luăm un credit atît de mare. O casă atît de rece (140 de metri pătraţi se încălzesc teribil de greu cu cît ne mai rămîne după plata ratelor). Un ceas atît de strălucitor, în fiinţă şi-n factură. Adevărul era că am cheltuit pe lucruri care s-au schimbat în bani iuţi, care s-au plimbat dintr-un cont într-altul şi de la comerciant la producător şi patron, pînă cînd, la mîna a treia, au ajuns insule artificiale în largul Dubai-ului, cu igrasie în dormitor şi rechini în pivniţă. Acolo sînt banii noştri de figuri, pe care îi comemorează, aşa cum le şade bine, adică postum, Tîrgul de Luxury. Dincolo de toate, drumul a meritat doar pentru expresia de pe faţa animatoarelor, toate trecute la religia emo după un botez cu singurătate şi ecou, în sala uriaşă a Expoziţiei. Tristeţea, redusă la cîteva riduri proaspete. Neadecvarea, în rochie cu buline. Tocul cui proaspăt extras din crucea lui Armani Casa, noul martir al crizei globale. Genele false, la fel ca şi motivul pentru care eram cu toţii acolo. Banii. Care nu mai sînt. Acum două decenii, Ceauşescu amenajase la Muzeul de Istorie cîteva săli cu cadourile primite de el în diverse delegaţii, de la diverşi cetăţeni. A fost un mare succes comercial: toţi am trecut pe acolo să ne mirăm, în masă, de cît de dobitoci puteam fi, individual. Acelaşi mecanism şi-aici: ne-am dus, mai puţini de data asta, să vedem ce cadouri am primit, prin reprezentanţii noştri, pentru păcate similare cu ale bietului dictator: îngîmfare, egoism, disperare de a arăta. Luaţi-o şi ca pe o autocritică. Şi eu am cedat prea adesea, laolaltă cu colegii mei de celulă din Blocul Penitenciar al Clasei Mijlocii. Şi chiar şi de data asta am călcat pe alături. La ieşire, băieţii mei mi-au cerut limuzina de afară. Le-am explicat că e prea lungă, nepractică şi scumpă. Şi că nu poate merge prin Bucureşti, pe gropile astea. "Nu cred că o aduceau pînă aici dacă nu era bună. Mă păcăleşti! - a fost răspunsul. Aici n-am avut replică. Nu cred că făceau tîrgul ăsta dacă n-avea nici un sens. Nu?