De cîteva decenii încoace, omenirea pare a-și fi găsit o preocupare voluptuoasă: produce știri. După ce s-a eliberat în toate privinţele, adică din punct de vedere politic, economic, religios, sexual, intelectual-cultural etc., omul occidental contemporan este pe deplin liber să spună absolut orice îi trece prin minte – e, vasăzică, cu adevărat și pe deplin liber! Nu sîntem nici mai fericiți, nici mai lămuriți cu ale vieții decît strămoșii, dar la știri am ajuns pe culmi. Nu e limpede, așadar, la ce ne folosesc, de fapt, știrile, dar nu are nici o importanță – continuăm tot mai mulți și din toate puterile să ne dăm, unii altora, știri. „Știre“ e banal, vine de la „a ști“. Așadar, este o bucată de cunoaștere. Unul care o deține o dă altuia care nu o deține încă. Nu se pune problema folosului, cum ziceam, căci sîntem suficient de liberi să nu cădem de acord asupra folosului lucrurilor pe lume. Ceea ce eu consider că-mi este folositor (ba chiar necesar) nu corespunde deloc cu ceea ce consideri tu, așa că am căzut de acord, tacit, să nu vorbim despre asta. Ne interesează ca știrile să vorbească despre orice, să avem cît mai multe știri și presupunem că fiecare ia din imensul amețitor al știrilor ceea ce-i e de folos. Ce inocente sînt presupunerile noastre!

Ei bine, în veritabilul tsunami de știri care vine zilnic pe capul nostru e ușor de văzut că foarte multe se repetă. Dintre cele care, periodic, apar la suprafață, una îmi atrage atenția în aceste zile. Tot la un an sau doi, sîntem anunțați că cercetări vaste și sofisticate dovedesc o corelație strînsă între nivelul de inteligență și religiozitate. Pe șleau, credincioșii sînt mai proști decît necredincioșii. Dovedit științific! Nu de mult, am văzut, iarăși, această știre bine circulată prin ziare, site-uri și blog-uri. Firește, o grămadă de oameni inteligenți nu se abțin să o comenteze. Din postura credinciosului, vasăzică a unuia cu o inteligență ceva mai limitată decît cea a ne­cre­din­cioșilor, am și eu ceva de zis…

Prima mea stupoare este că nimeni nu face scandal. Din ceea ce am putut citi, n-am văzut nici un credincios care să se simtă vexat. Ceea ce, paradoxal, îmi spune, mai degrabă, ceva despre su­pe­rioritatea lor… Gîndiți-vă, spre comparație, ce imens cor al ofensaților s-ar fi auzit dacă se dădea o știre inversă, că cercetările nu știu cui au dovedit că necredincioșii sînt mai puțin in­te­ligenți decît credincioșii. Ce im­precații la adresa conservatorilor intoleranți și fasciști s-ar fi auzit, ce vituperări mustind de spirit nou ar fi umplut cuprinsul virtual, ce tunete și fulgere corecte politic s-ar fi iscat din seninul cel mai senin al Măriei Sale Facebook, întemeietor și oracol al lumii noi! Așa, nici un credincios nu protestează cînd știința unora zice că e cam tont în raport cu inteligența briantă, musai științifică, a necredinciosului. Apoi, evident, am zîmbit, gîndindu-mă că, pentru cercetătorii inteligenței de astăzi, oameni ca Toma d’Aquino, Dante, Leonardo, Mozart, Hegel, Newton, Pascal sau, la noi, Eminescu, și alte cîteva mii din aceeași făină nu intră în clasa celor mai inteligenți. Mi se va spune că aceștia nu au avut marea șansă de a trăi lumina vremurilor noastre – era normal ca geniul lor să fie obnubilat de idiotizanta religie pentru că au trăit demult, cînd multe dintre cele pe care le știm astăzi nu se descoperiseră. Iar eu voi răspunde doar că îi compătimesc: săracii de ei, nu au putut fi la fel de inteligenți/necredincioși ca noi, de-aia și facem atîtea lucruri care îi lasă în urmă, aruncîndu-le realizările în ridicol și naivitate. Ce bucurie să fim mai inteligenți decît ei, doar pentru că ne-am născut în urma lor. Ce privilegiu! Și ce simplu de obținut: cu cît te naști mai tîrziu, cu atît ești mai inteligent!

Dar, după aceste gînduri rapide, la prima mînă, înțeleg să meditez mai mult la acest gen de știri. Și îmi exprim unele îndoieli. Mai întîi, că inteligența este, totuși, ceva cu totul misterios, foarte greu – de nu chiar imposibil – de prins în concept științific, adică măsurabil, experimentabil, demonstrabil. Orice cercetător serios al fenomenului (pe cîțiva i am consultat înainte de a scrie acest text) vă va spune că este bine să ne apropiem de fenomenul inteligenței omenești cu mari precauții. Indivizii au, din naștere (și nu din religia în care cred ori ba!), inteligențe diferite în sensul potențialului intelectual. Cum se realizează acest potențial în viață, iarăși, nu prea are legătură cu religia. Factorii care contribuie la realizarea sau la ratarea potențialului de inteligență cu care se naște fiecare dintre noi depind indirect și destul de forțat de religie/credință. E vorba despre școală, mediu familial/social, expunere la provocări cultural-intelectuale, dar și de date interioare, precum ambiția, voința de fi inteligent, curiozitatea etc. Las la o parte că definirea inteligenței, ca atare, cuprinde școli contradictorii și merg direct la constatări empirice: greu de egalat în lume sînt prostiile colosale ale oamenilor inteligenți! Asta o știe oricine, dar tot știre este. Cînd cineva superinteligent o face lată, nu există prost să-l poată egala cu toate prostiile lui. Mă întreb dacă nu cumva o fi și cazul studiilor științifice despre care vorbesc, cel mai adesea, știrile…