Recep Tayyip Erdogan e în campanie electorală. Nu, nu e vorba de o competiție, de o cursă pentru cîștigarea alegerilor. Ci de susținerea unei reforme constituționale. Să ne amintim: în 2015, AKP a cîștigat detașat alegerile legislative promițînd, printre altele, o schimbare de regim, transformarea Turciei în republică prezidențială. Schimbarea e acum pe cale să se producă, prin referendum. Iar președintele o susține din răsputeri. Are, de partea sa, electoratul conservator, naționalist, din zonele rurale, subdezvoltate, ale țării. Și speră să-i convingă și pe turcii republicani din orașele mai mari. AKP obținuse în alegerile din 2015 puțin peste 40% din voturi. Un scor care i-a permis accesul la guvernare și un control relativ stabil al instituțiilor. Dar menținerea la putere a însemnat o permanentă negociere. Fără susținerea din partea președintelui, majoritatea e fragilă. Iar președintele vrea, cu orice preț, reforma.

Campania de susținere a referendumului e zgomotoasă. Nu numai în Turcia, ci și în Europa. Ca să fie sigur că obține o victorie clară, Erdogan are nevoie și de sprijinul diasporei. În UE, electoratul potențial se ridică la aproximativ trei milioane, dintre care 1,5 milioane doar în Germania. Miza e importantă. Guvernul de la Ankara încearcă să li se adreseze și turcilor din afara granițelor. Mai multe state ale Uniunii Europene, între care Germania, Țările de Jos şi Austria, au interzis organizarea pe teritoriul lor a unor mitinguri organizate de AKP, înainte de referendumul din 16 aprilie. Amsterdam a mers chiar mai departe, refuzînd accesul în țară ministrului turc de Externe și expulzînd ministrul pentru Familie. Aceste refuzuri au condus la o degradare rapidă și severă a relațiilor Turciei cu respectivele state. În vreme ce NATO şi Uniunea Europeană fac apel la Turcia să dezamorseze situația, președintele Turciei lansează acuzații de fascism, amenință cu sancțiuni economice și diplomatice și cu procese la Curtea Europeană a Drepturilor Omului.

Probabil că în campanie aceste a­menințări îl ajută: e președintele care se luptă cu „Occidentul corupt“, e patriotul care apără țara de „străini“. Frica mobilizează. Ura e un sentiment care poate mobiliza la vot. Apropo: între timp au început și procesele împotriva celor care au participat la puciul (eșuat) împotriva lui Erdogan din iulie 2016. În proces, 37 de persoane sînt acuzate de diverse fapte, de la „apartenența la o grupare teroristă“, „tentativă de asasinat“ și „conspirație împotriva ordinii constituționale“ la „înaltă trădare“. Probabil că vor urma sentințe grele. În orice caz, procesul este puternic mediatizat. Înfierarea vinovaților va fi folosită în strategia de persuasiune a electoratului: președintele are nevoie de puteri sporite pentru a se feri de asemenea atacuri.

Dar nici adversarii reformei con­sti­tu­țio­nale nu sînt puțini. Să nu uităm că înăsprirea regimului de la Ankara a început în urmă cu multă vreme. În ultimii ani, în numele luptei antiteroriste au fost arestați în Turcia mii de jurnalişti, universitari și activiști critici ai preşedintelui Erdogan, precum și militari și funcționari neobedienți, sub pretextul implicării în puciul de anul trecut. Drepturile omului, dreptul, în general, au fost puse în paranteză în numele menținerii ordinii de drept. Abuzurile sînt săvîrșite sub privirile neputincioase ale liderilor europeni.

Și în plan extern, Turcia se află într-o situație dificilă: relațiile cu state vecine, precum Grecia, Cipru și Siria, sînt problematice, iar relația cu Rusia nu e tocmai prietenoasă. Aderarea la Uniunea Europeană e în hold de cîțiva ani și e puțin probabil să se ajungă la un consens în această privință în viitorul apropiat. Nu doar pentru că Germania se opune, nu doar pentru că Europa nu e în situația de a-și permite încă o extindere riscantă, ci și pentru că Erdogan însuși pare că vrea să reorienteze țara, chiar cu riscul izolării.

Dar Erdogan are în mînă și cîteva cărți tari. Printre altele, e vorba despre poziția geostrategică a Turciei, între Mediterană și Marea Neagră, de mare importanță pentru NATO. Pe de altă parte, în joc e și acordul cu Uniunea Europeană cu privire la pre­luarea refugiaților – acord pe care Turcia amenință că-l va întrerupe. Oricum, probabil că nu există un adversar mai mare al integrării Turciei în Uniunea Europeană decît Turcia însăși.