De la un timp, cuvîntul „iliberal“ face vogă! În spațiul public, autorii, analiștii de televiziune ori cititorii de prompter, dar și politicieni cu oarecari pretenții simt o plăcere specială să folosească acest cuvînt. Publicul, în general, nu prea înțelege ce înseamnă, dar simte că-i de rău. „Iliberal“ este o etichetă infamantă pe culoarele euro-politicii. Și, ca orice cuvînt devenit ghioagă, dă naștere unor „analize“ aproape caraghioase de genul „iliberalismul e întuneric, liberalismul e lumină, iliberalismul e nenorocire, liberalismul e fericire, iliberalismul e dracul gol, liberalismul e îngerul luminos al popoarelor“. Dincolo de precaritatea intelectuală, asemenea texte plasează, într-un binom de o înduioșătoare simplitate propagandistică, iliberalismul în opoziție radicală cu liberalismul. Totuși, în logica politică, contrariul liberalismului ideologic este conservatorismul ideologic, contrariul liberalismului economic este socialismul, iar contrariul liberalismului constituțional este de-a dreptul dictatura. Or, iliberalismul nu este nici conservatorism și nici dictatură, chiar dacă, unui ochi nu prea deprins cu nuanțele, îi poate părea asemănător cu cea din urmă, iar unei minți nu foarte cultivate îi poate părea asemănător cu cel dintîi.

Deși pare actual, un fel de creație de ultim ceas, „iliberal“ este un cuvînt cu vechime. El apare în ultimul deceniu al secolului trecut – un articol amplu publicat de Fareed Zakaria la sfîrșitul anului 1997 este citat drept momentul nașterii conceptului. „Iliberal“ desemnează, în esență, acel regim care se instalează în urma unor alegeri libere și care face ce vrea, invocînd victoria electorală. Ideea din spatele cuvîntului este că votul democratic nu dă legitimitatea de a înfrînge principiile fundamentale ale democrației. Axioma este că niciodată un popor liber nu va vota pentru suprimarea propriei libertăți. Zîmbiți, nu-i așa? Și eu, dar să mergem mai departe. Pentru a vorbi despre o democrație funcțională la standardele timpului nostru, o putere legitim aleasă nu poate face ce vrea – există, cum se spune, unele linii roșii: statul de drept, libertățile civile ale cetățenilor, separația și controlul reciproc al puterilor statului. În treacăt fie spus, articolul lui Zakaria spune, la un moment dat: „Firesc, există un spectru larg al democrațiilor iliberale, de la modest offenders, precum Argentina, la regimuri aproape tiranice, precum Kazahstan sau Belarus, cu țări precum România și Bangladesh undeva la mijloc.“ În decembrie 1997, faimosului american România îi părea un adevărat regim iliberal! Cei care își mai amintesc de modul în care guverna CDR și prezida Emil Constantinescu sînt, pe bună dreptate, stupefiați. Enfin, passons!

Ceea ce mi se pare, însă, cu adevărat remarcabil în textul lui Zakaria nu este neapărat lansarea „iliberalismului“ la apa ce vine la moara tuturor discursurilor de azi, ci următoarea premoniție referitoare la democrațiile secolului XXI: „Problemele guvernărilor vor fi, cel mai probabil, probleme venite din interiorul democrației, ceea ce le va face mult mai greu de gestionat pentru că vor fi camuflate sub mantia legitimității. Democrațiile iliberale cîștigă legitimitate și, astfel, forță, din faptul că sînt, într-o măsură rezonabilă, democrații“. Iliberalismul este o malformație a democrației și nu o formă a dictaturii, iar pericolul cel mai mare este acela că, pentru a extirpa tumoarea, unii ageamii sînt gata să elimine organul.

Acum, cu aceste precizări, să ne apropiem de fenomen. Cei oleacă mai atenți și mai informați, cînd aud „iliberal“ se gîndesc la regimul instaurat de Viktor Orbán în Ungaria. Și nu greșesc. Regimul de la Budapesta este unul cu adevărat iliberal. În 2010, partidul lui Orbán, Fidesz, a cîștigat două treimi din fotoliile parlamentare în alegeri cît se poate de libere. Cu această legitimitate, Orbán a făcut tot ce scrie la manualul de iliberalism, stîrnind reacții extrem de puternice peste tot în Europa. Surpriza vine în alegerile din 2014, cînd Fidesz își păstrează dominația totală în legislativul de Budapesta, de data asta cu ajutorul unui partid aliat, iar regimul Orbán continuă cu mîndrie nedisimulată pe aceeași linie iliberală. Toată lumea bună se referă la el ca la un autocrat, putinist, fascist, iredentist, xenofob, populist. În 2018 vor fi iarăși alegeri în Ungaria. Ei bine, toate sondajele la zi dau Fidesz în jur de 50%, iar următorul partid este undeva la 20%. Care partid este odiosul Jobbik. Întrebați despre persoana pe care o doresc în fruntea guvernului, tot cam 50% dintre unguri spun Viktor Orbán, iar al doilea clasat este nefrecventabilul Gabor Vona, cu 8%! Ce vreau să spun este că iliberalismul are succes în Ungaria în termeni perfect democratici. ­Fareed Zakaria avea dreptate în 1997!

Cea mai mare eroare pe care susținătorii democrației liberale o pot face este aceea de a socoti că iliberalismul este un fel de trișerie politică. Mulți nu încetează să spună că iliberalii cîștigă alegeri pentru că mint poporul. Una spun în campanii electorale și alta fac. Sînt „populiști“, carevasăzică. Dacă ar fi așa, electorii păcăliți o dată nu i-ar mai alege a doua oară și, astfel, un regim iliberal nu are cum să dureze într-o democrație. Doar că, iată, cazul Ungariei contrazice acest raționament logic. Deși păcăliți, electorii îi votează iarăși și iarăși pe aceiași. Cum de se întîmplă asta? Teamă mi-e că, de fapt, electorii nu sînt deloc păcăliți. Este foarte posibil ca, avînd votul în mînă, o consistentă majoritate să dorească, perfect lucid, un regim democratic iliberal. Părerea mea este că, din ură pentru iliberali, îi încărcăm cu păcate în plus față de cele pe care le au oricum. Electorii lor, adică o majoritate dintre cei care vin la vot în Ungaria, nu sînt deloc mințiți. Nouă ne place să credem că sînt, ca să subliniem încă o dată ticăloșia lor. Dar, în realitate, electorii care validează regimuri iliberale (adică îi aleg a doua oară pe cei care se poartă astfel) sînt perfect lucizi. Ce-i de făcut? Mai vorbim săptămîna viitoare.