Criza economică acoperă tot spaţiul mediatic. E normal, dar nu e bine. Copleşite de veşti proaste, urechile cetăţii nu mai pot auzi dezbaterile extrem de interesante care au loc în Parlament, pe marginea unor legi. E păcat. Nu din alt motiv decît acela că asemenea dezbateri pe marginea unor acte normative rar se pot auzi sub cupola imensă a Parlamentului. Dezbaterile de la comisii sînt mai relevante, cele din plen sînt, pentru multe gusturi, mai savuroase. În orice caz, întîlnirea parlamentarilor cu proiectele Legii educaţiei naţionale şi ale Legii lustraţiei a fost stimulantă. Oricine se îndoieşte de necesitatea şi de utilitatea parlamentarismului ar fi putut să vadă bine, cu ocazia „trecerii“ acestor legi, cît de bine poate lucra Parlamentul nostru. Fie şi pentru că, în mai toate cazurile, se poate vedea numai cît de disfuncţional şi pervertit este Parlamentul.

Mă voi referi, aici, la dezbaterile care au avut loc în cadrul discuţiei asupra Legii educaţiei naţionale cînd a venit vorba despre ora de religie. Se ştie, Constituţia spune că „În şcolile de stat, învăţămîntul religios este organizat şi garantat prin lege“ (art. 32, alin. 7, teza a II-a). De mulţi ani, această normă a fost implementată prin apariţia orelor de religie în şcoli. Fireşte, orele de religie sînt organizate asigurînd deplina libertate de conştiinţă – pentru cei care nu doresc să le urmeze există posibilitatea nefrecventării lor, iar pentru cei care doresc să le urmeze, există posibilitatea frecventării lor după convingerile religioase ale fiecăruia. De cîţiva ani însă, se aud voci în societatea civilă care contestă atît validitatea regulii constituţionale cît şi felul în care această regulă apare în legislaţia subsecventă şi, apoi, se implementează.

Mai întîi, se spune că o atare normă se află în contradicţie cu principiul laicităţii statului. După părerea mea, principiul laicităţii statului înseamnă cu totul altceva decît principiul ateismului statului. Un stat laic nu este un stat care reprimă religia sau restrînge spaţiul de manifestare publică a religiei, ci un stat care tratează egal, nediscriminatoriu, orice religie şi, pe cale de consecinţă, respectă egal credinţele religioase ale cetăţenilor săi. Laicitatea este o formulă de toleranţă religioasă, şi nu o formulă anti-religioasă. Prin urmare, statul trebuie să fie laic dar, în calitate de principal administrator al spaţiului public, trebuie să permită accesul religiosului în spaţiul public. Spaţiul public este un spaţiu al tuturor – deci şi al persoanelor religioase. Dacă persoanele religioase sînt majoritare sau minoritare într-o societate, cred că spaţiul public trebuie să reflecte acest lucru. La fel, şcoala ca spaţiu public trebuie lăsată să transmită mesajul toleranţei faţă de religie, şi nu mesajul excluziunii intolerante.


Pe alt palier, se spune că în cadrul orelor de religie se face catehizare, apologetică sau, mai tare, adevărat misionarism. Şi nu e în regulă. Cu alte cuvinte, se spune că orele de religie nu sînt ceea ce ar trebui să fie – cel puţin în viziunea unora. Mă întreb, numai, de ce să nu facem ceea ce este de făcut ca profesorii să fie adecvaţi şi materia să însemne ceva pentru elev, aşa cum e firesc, şi credem că eliminarea orelor de religie este soluţia? Este ca şi cum ai spune că, pentru cîteva mere stricate care evident dăunează unei digestii dezinhibate, cineva ar decide să nu mai vadă mere în faţa lui toată viaţa. Am, fireşte, şi în aceste chestiuni cîteva păreri. Mai întîi, o spun deschis, nu-mi pot imagina cum anume se poate preda o oră de religie altfel decît din interiorul unei religii. Aceasta pare a fi şi viziunea legiuitorului, de vreme ce permite oricărui elev să urmeze ora de religie în conformitate cu propria-i credinţă sau să n-o urmeze deloc, dacă ar fi lezată, de orice oră de religie, conştiinţa părinţilor.  Mi se va spune că există posibilitatea de a face ore de istoria religiilor sau ore în care religiile să fie prezentate, povestite, şi nu promovate. Acest argument poate veni numai de la cei care nu prea ştiu ce este istoria religiilor. Cei care cred că este o poveste despre religii se înşeală.

Detaliul cel mai amuzant în acest context este că prezenţa unui înalt prelat la dezbaterile din comisie au avut un efect inhibitoriu asupra celor care au o asemenea viziune. Au votat cum au ştiut ei mai bine. Şi-au muşcat buzele ori şi-au înghiţit vorbele, dar argumente împotriva orei de religie nu am auzit. Cei mai progresişti s-au mulţumit doar să spună că nu li se pare în regulă ceea ce se petrece la ora de religie. Mă întreb de ce convingerile antireligioase, altfel extrem de bine conturate, n-au mai găsit voci să se facă auzite. Există varianta unei convingeri slabe. Dar nu cred că se aplică, pentru că oamenii despre care vorbesc au tăria opiniunilor lor. Atunci rămîne ca explicaţie varianta, plauzibilă pentru un politician, a inhibiţiei electorale. Vrei să mai cîştigi alegeri şi nu vrei, în nici un caz, să ai Biserica împotrivă-ţi. Poate că printre colegii mei deputaţi care, nefiind vreun prea sfînt părinte pe-aproape, mărturisesc în gura mare voltairismul, sînt şi dintre cei care pun amendamente an de an la Legea Bugetului prin care cer bani publici pentru biserici în colegiile lor. Poate...