Eu nu am interacţionat mai deloc cu familia tatălui meu. Familia mea a fost familia mamei. La noi în familie, fashionu’ a fost o preocupare normală, date fiind rădăcinile aristocratice. Tataie a fost fierarul satului, iar mamaie a fost primăriţă pentru cîţiva ani. Desigur, factorul determinant a fost sîngele albastru şi nu faptul că era singura romnie (termenul corect pentru ţigancă) din sat care ştia să citească şi să scrie cît de cît.

Unica poză pe care o am cu ei este şi ea foarte grăitoare în ceea ce priveşte pasiunea familiei pentru artă. Amîndoi stau pe nişte scaune elegante în mijlocul uliţei. Sînt îmbrăcaţi în hainele cele bune. Pantalonii bunicului sînt suflecaţi în stil hipster şi sînt legaţi cu sfoară, iar cămaşa este de un alb impecabil. Bunica e în rochia cea bună şi fără basma pe cap. În 1975, în satul nostru, asta era o chestie absolut revoluţionară. Amîndoi sînt desculţi şi în spate se văd iapa care paşte pe marginea drumului şi văru-miu, Nelu, artist şi boem în puţa goală, că doar era vară şi nu stătea bunica să spele toată ziua.

Maică-mea a moştenit şi ea sîngele albastru de Budrea. A avut tot timpul nişte standarde foarte clare legate de cum trebuie să fim îmbrăcaţi. Bănuiesc că a fost inspirată de ceva înmormîntări fine, căci altfel e greu de explicat pasiunea ei de a mă îmbrăca, în perioada de aur a comunismului, în pantofi de lac şi costum negru. Eram de rîsul lumii la Budrea, ­căci toată lumea de vîrsta mea era desculţă şi cu puţa goală, numai eu păream să fiu pregătit în orice moment de vizita reginei Angliei.

Începutul anilor ’80 a fost tare greu. Stăteam nouă într-un apartament de 58 de metri pătraţi. Atît Gogu, cît şi tata erau alcoolici, iar tanti Ana era casnică, aşa că bani nu aveam mai deloc. Şi dacă am fi avut, tot nu prea se găsea nimic. Mama cumpăra pantofi care să ţină şi să se potrivească cît mai bine pentru cît mai mulţi membri ai familiei – am avut o pereche de pantofi pe care i-a purtat mama, soră-mea, frate-miu şi eu. Îmi plăcea tare mult să joc fotbal şi tot timpul loveam o piatră sau o castană de la şcoală pînă acasă. Pantofii mei aveau mai tot timpul găuri în tălpi, pe care le reparam cu leucoplast. Uniforma mea era întodeauna supercurată şi călcată, iar cămăşile mele erau parcă făcute din tablă din cauza pasiunii pe care mama o avea pentru apret.

Am devenit celebru printre cei care luau acelaşi autobuz cu mine pentru că adolescenţa şi lipsa unei oglinzi au avut un efect năucitor asupra mea, care s-a manifestat şi în fashion, prin încălţarea repetată a unui pantof în stîngul şi a unui tenis în dreptul şi închiderea absolut inovatoare a nasturilor de la cămașă.

Jucam baschet, iar ghete de baschet existau doar în visele mele cele mai bune. Singurele lucruri pe care le-am avut şi care se potriveau cît de cît erau nişte ghete de box. Colegii mei, care erau mai toţi ceva mai sus pe scara socială, au rîs de au căpiat cînd m-au văzut jucînd baschet în chiloţi Tetra, maiou alb regulamentar şi ghete de box. Edi, un coleg de clasă, îmi împrumuta din cînd în cînd pantofii lui de sport Romika şi, în afară de sex, nimic nu se putea compara cu alergatul în pantofi făcuţi chiar pentru sport. În clasa a XII-a, am nimerit accidental într-un magazin de încălţăminte chiar în momentul în care aduseseră ghete de baschet. Erau albe cu vişiniu şi, desigur, din vinilin. Cea mai mică pereche era numărul 45. Eu port 41,5. I-am luat, am pus un pachet de vată în ei ca să îmi stea în picioare şi am fost tare mîndru de mine.

La începutul anilor ’90, mama făcea curăţenie la o nemţoaică ce lucra la fabrica de confecţii. Era cam cît mine şi i-am purtat cu entuziam hainele – cele pe care nu le mai îmbrăca şi i le dona mamei – vreo cîţiva ani. De cîteva ori s-au dat bărbaţi la mine, dar abia peste ani buni m-am prins că hainele de femei nu sînt chiar la fel ca hainele de bărbaţi. Experienţa a fost utilă pentru a-mi educa homofobia tipică oraşului. M-am îmbrăcat apoi, ani de-a rîndul, de la tîrgul de vechituri din Craiova. De fapt, era mai mult tîrg de furăciuni din Germania. Am purtat cu entuziasm boxeri drept pantaloni scurţi, la baschet, ani la rîndul, pînă cînd am aflat de ce aveau șliț. Prima mea pereche de ghete de baschet adevărate am cumpărat-o tot de la un tîrg de vechituri, dar în Anglia. Nike – am dat trei lire pe ele. Le-am purtat cu entuziasm la singurul costum pe care l-am avut – un costum care stătea pe mine ca pe gard, nu de alta, dar era bun şi pentru tata, care era mai scund cu vreo 5 centimetri şi avea vreo 15 kilograme în plus. Mi am luat, cîţiva ani buni, numai pantofi la reducere. Cîteodată mai mici cu o jumătate de număr, cîteodată mai mari cu un număr. Ca doar erau la reducere.

Acum mă îmbrac mult mai bine şi cred că gîndesc şi fac lucrurile mult mai bine decît acum douăzeci de ani. Asta nu înseamnă că, brusc, am devenit vreun Coco Chanel. Nu mai sînt sărac, dar nici n-am început să cred că sînt din os boieresc. Scriu asta pentru că, de-a lungul timpului, am văzut o grămadă de prostovani care cred că, fiindcă au ajuns la televizor sau în diverse funcţii şi demnităţi, devin brusc Einsteinii politicii, jurnalismului sau culturii. Unii dezvoltă o pasiune pentru cocotieri, alţii pentru Pareto, blonde, borduri, case, moaşte sau doctorate de orice fel. Buşoi e, în clasa lui, de unul singur.

Mai ales în ultima vreme, mi se pare că s-a înmulţit numărul Einsteinilor într-o aşa măsură, că devine de-a dreptul periculos. Faptul că am fost vai de capul meu şi că încerc să îmi amintesc cît de capabil sînt în a spune, gîndi sau scrie tîmpenii cît mai des este un fel de tratament împotriva virusului ăstuia care face ravagii pe la noi.