Europa falsă şi România adevărată
Nu mă miră că presa europeană dă relativ puțină atenție Declarației de la Paris – un document elaborat și semnat la începutul lunii octombrie de eminenți intelectuali europeni: Philippe Bénéton, Rémi Brague, Chantal Delsol, Pierre Manent (Franța), Roman Joch (Cehia), Lánczi András (Ungaria), Ryszard Legutko (Polonia), Dalmacio Negro Pavón (Spania), Roger Scruton (UK), Robert Spaemann (Germania), Bart Jan Spruyt (Olanda), Matthias Storme (Belgia). Documentul, destul de lung pentru vremurile noastre, în care dimensiunea maxim acceptabilă este cea a sms-ului, spune adevăruri mari și, vai, periculoase pentru aceste timpuri. El vorbește explicit despre Europa falsă cu care mai toți liderii europeni, birocrația bruxelleză și toată media mainstream încearcă să înlocuiască Europa reală.
Să definim, mai precis, termenii. Nu ne va fi greu, pentru că experiența vieții noastre ne ajută. Europa reală este cea produsă de propria ei istorie, de antichitatea greco-romană, de creștinism și de iluminism, de lungul Ev Mediu și de fulgerătoarea modernitate, este Europa lui Bach și a Beatlesilor, Europa lui Rodin și a lui Brâncuși, Europa marii noastre creativități și a marilor noastre angoase. Europa în care trăim de cînd ne știm este Europa națiunilor europene. Avem o istorie comună și avem, de asemenea, fiecare istoria noastră. Europa reală este istoria noastră comună, care nici nu contravine, nici nu anulează istoriile noastre individuale. Europa reală este casa noastră, iar prima și cea mai importantă trăsătură a ei este că e, pentru noi, de neînlocuit. Dacă ea va fi înlocuită, atunci și noi vom deveni alții. Ceea ce, sper că acceptă toată lumea, este dreptul nostru să nu vrem. Dimpotrivă, Europa falsă este o Europă care se leapădă complet pe sine, devine un fel de loc gol în care încape, egal, absolut toată lumea. Europa falsă nu mai e a europenilor, ci întregii lumi, pentru că, în viziunea promoterilor ei, orice om de pe planetă poate deveni european, doar să vrea. Europa falsă este un spațiu care își suspendă semnele identitare pentru a deveni un fel de paradis indiscriminat al oricui, un loc în care, de pildă, pentru a acomoda viziunile tari ale islamului despre stat și societate (căci Europa falsă nu cere nimic nimănui, ci doar oferă), sîntem gata să suprimăm viziunea noastră proprie, europeană, în aceste materii. Europa falsă este Europa care spune că nu mai există națiuni europene, dar oricare alte națiuni/naționalități trebuie încurajate să existe. Europa falsă reneagă determinația creștină a propriei culturi, este o Europă care propune o lectură caricaturală și plină de prejudecăți ideologice a propriei istorii. Europa falsă este o Europă rușinată de propria ei istorie, o Europă care își cere continuu scuze lumii că a ajuns unde a ajuns din punct de vedere cultural, economic și social. O Europă care se dezice de marile ei principii precum familia, ierarhia socială și egalitatea absolută în fața legii, dar și de democrație (mă refer la ignorarea rezultatului referendumurilor, dar și la blamarea popoarelor pentru opțiunile lor electorale).
Declarația de la Paris apreciază corect că legionarii falsei Europe cred, poate chiar cu convingere autoritară, adaug eu, că istoria e de partea lor. Mai precis, că ei sînt de partea istoriei. Ei sînt, de fapt, promotorii acelui istoricism pe care îl făcea praf unul dintre idolii lor, Karl Popper. Semn că nici măcar marile texte ale propriei lor ideologii nu le mai spun nimic. Ei vor să oculteze cu totul, de pildă, rolul imens al creștinismului în crearea unei conștiințe europene pentru că li se pare că identitatea religioasă periclitează proiectul noii credințe universale în drepturile omului și atît. Creștinismul este, fie că vor ei, fie că nu vor, un factor coagulant de forță istorică. Veritabila Europă, în măsura în care există ca o entitate, în măsura în care se vede pe sine ca pe o comunitate, este produsul identității creștine. Nu-ți poți reprima perplexitatea cînd auzi că trebuie să ne unim și să ne integrăm în limitele Europei, dar în lipsa factorului coagulant, creștinismul. O veste proastă pentru iubitorii falsei Europe: pentru europeni, nimic nu poate înlocui creștinismul ca element comun. Dimpotrivă, următorul factor identitar de forță este mai degrabă despărțitor: identitatea națională. Iar pentru cei care cred că, vreo-dată, puterea credinței în Iisus Christos de a crea comunitate va putea fi egalată și înlocuită de puterea credinței într-un gen de Jean-Claude Juncker, am doar un zîmbet și atît…
În Declarația de la Paris, se zice la un moment dat: „La plus grande menace pour l’avenir de l’Europe n’est ni l’aventurisme de la Russie ni l’immigration musulmane. L’Europe véritable est menacée par l’étau suffocant dont cette fausse Europe nous écrase.“ Mă aștept să aud imediat cum un Anonimică, un Nimicescu sau un Golache, forțele teribile ale presei noastre, vor explica fanilor lor că alde Scruton, Brague, Manent și Spaemann sînt agenți putiniști. Unul dintre motivele pentru care chiar nu contăm în marea dezbatere europeană cu privire la viitor este că am cam încetat să contăm în spațiul inteligenței. Dar mai e și altul: sîntem mereu în urmă cu cîțiva pași. Decalajul istoric față de Occident este endemic pentru noi. Toți istoricii ne spun asta. România trăiește crizele – cel puțin pe cele culturale – la mult timp după ce ele au fost depășite în Occident. La noi nu se pune, încă, problema falsei Europe. Noi ne luptăm, încă, să ne dumirim care dintre noi e hoț și care nu. De-o parte și de cealaltă a Carpaților, România prevalează în fața oricărei Europe, fie că e ea falsă, ori că e ea veritabilă.
