Efectele cele bune ale crizei - <i>scuzaţi subiectul</i>
De cîte ori aud în ultima vreme despre efectele pozitive ale recesiunii, mă apucă durerea de cap. E drept, or să scadă chiriile, or să se ieftinească taxiurile, o să scadă preţul la mîncare şi la maşini. Totuşi, servitul de astfel de exemple îmi pare similar cu înghiţitul de Xanax la finele unei zile grele la serviciu. Te simţi (mai) bine pe moment, dar de a doua zi o iei de la capăt cu şeful cel rău. Cam aşa şi cu înşiratul de efecte pozitive ale crizei. Ce folos că se ieftinesc terenurile, dacă tu eşti din ce în ce mai nesigur pe locul tău de muncă? Cu toate astea, îmi asum riscul şi înşir şi eu un efect pozitiv-probabil al actualei crize: creşterea numărului de proiecte din fonduri europene, mărirea sumelor care se vor cheltui din fondurile structurale. Mare scofală " veţi zice " asta spun toţi politicienii români, fără să dea vreo explicaţie, fără argumente. Aşa e. Zi de (primă)vară pînă-n seară, nu auzim decît de "greaua moştenire" (România nu a accesat nici un euro din bani europeni pînă acum, adică o exagerare teribilă) sau "de acum încolo vine fericirea" (România va "trage" de acum încolo toţi banii alocaţi). Argumentele lipsesc. Îndrăznesc să propun posibile explicaţii. De ce nu am avut o mai mare "capacitate de absorbţie"? (Scuze pentru expresia asta tehnică, sună oribil, pe mine mă duce gîndul la clipurile care fac reclamă la anumite produse necesare sexului frumos.) Dincolo de birocraţiile de pe axa Bucureşti-Bruxelles, cu exces de cerinţe şi abuz de pagini necesare oricărui proiect, există şi "necazuri conceptuale". Astfel, în unele zone de finanţare, iniţiatorul nu este eligibil dacă prevede o marjă de profit mai mare decît o limită. Adică, este invers decît la bancă, din cauză că Uniunea dă, pe alocuri, bani pentru proiecte mai puţin "vandabile", adică defel "bancabile". Ţi se poate spune: "păi, dacă promiţi o rată de profit de 50%, ce cauţi la noi, du-te la bancă, ia un credit comercial, aici dăm bani pentru zone sărace, pentru afaceri modeste". Alt necaz care nu i se poate pune în cîrcă administraţiei a fost chiar... rata creşterii. Păi, într-o ţară cu 7-8% creştere economică, într-o ţară care scotea, la multe produse, profit dublu faţă de media europeană (bere, haine, încălţăminte, imobiliare, ba chiar şi mezeluri), de ce să te chinui cu birocraţia europeană? Îţi poţi dezvolta liniştit afacerea din credit bancar sau din resurse proprii. Mai mult, într-o ţară cu deficit de forţă de muncă, ai probleme cu extinderea unei afaceri deja existente. Nu ai oameni potriviţi, ei au plecat în Spania sau în Italia (vezi sectorul construcţiilor). Amintiţi-vă cum era să găseşti anul trecut un zugrav sau un electrician la preţ rezonabil. Ajunsesem să ţin secret numele unui instalator serios şi ieftin, de teamă să nu-l supraaglomerez şi să rămîn fără el! Acum, închipuiţi-vă că sînteţi primar de Bucureşti. Vreţi să faceţi un mare program de renovare a unei zone. Trecem peste interesele firmelor imobiliare şi presupunem că nu ai "prieteni politici" pe care vrei să-i serveşti. Pornim de la premisa onestităţii absolute. În condiţiile în care îţi intră suficienţi bani în bugetul local, de ce să te chinui cu birocraţia europeană? Nici nu are cine să-ţi facă proiectul. Ai tăi funcţionari, dacă se pricep, pleacă rapid la o firmă de consultanţă. Acestea sînt scumpe şi nu obligatoriu competente. Apoi, termenele de analiză sînt îndelungate. Colac peste pupăză, nu găseşti nici mînă de lucru ieftină. De aia, ar trebui să fii ab-so-lu-ta-men-te disperat pentru a încerca accesarea fondurilor structurale. Nu întîmplător, dintre cele opt ADR-uri (Agenţii de Dezvoltare Regională), cele mai vizibile sînt cele din zonele tradiţional sărace (ADR Nord Est, spre pildă), în timp ce ADR Bucureşti-Ilfov nu are nici un proiect în portofoliu. A venit însă criza şi lucrurile s-au schimbat. Băncile sînt, azi, extrem de dispuse să vină cu partea de cofinanţare (Uniunea Europeană nu dă toţi banii, cel mai adesea trebuie să pui şi tu o parte, în general jumătate din suma totală). Acum, bancherii stau pe saci de bani pe care le este teamă să-i mai împrumute. Populaţia nu mai prezintă încredere (angajaţii se pot trezi şomeri), firmele şi-au pierdut din bonitate (le-au scăzut vînzările). Cine mai rămîne? Statul şi autorităţile locale. Nu vor oferi profitul de pe vremuri, dar e mai bine decît deloc. În plus, împrumutul se va rambursa pînă la urmă, este o investiţie destul de sigură. Nu sîntem, Doamne fereşte, în Islanda. În plus, pretenţiile firmelor de construcţii care ar putea fi angajate vor scădea. Nu cred că se va mai discuta de pe poziţii de forţă, ca pînă acum. Brusc, fondurile europene vor deveni atractive, în ciuda birocraţiei excesive. Va merita să îţi baţi capul. Nu de alta, dar va lipsi alternativa. Rămîne problema-cheie: cine să scrie proiectele? Varianta 1: cineva din Primărie. Numai că, tocmai ce s-a pus problema lichidării sporurilor salariale pentru personalul care lucrează cu fonduri europene. În atari condiţii, greu de crezut că vor mai rămîne experţi pricepuţi în administraţie. Va urma o migraţie către sectorul privat. Atenţie! Rămîne varianta 2: te duci la firma înfiinţată de fostul subaltern şi îi comanzi proiectul. Numai că, un actual subaltern (care nu a fost suficient de bun pentru a încerca pe cont propriu şi a rămas în Primărie) va afla, te va turna la ziar şi ai încurcat-o... Îţi vei blestema ziua cînd ai avut ideea cu fondurile europene. Mai bine stăteai în banca ta şi nu te băgai. Şi-aşa nu au ăştia destul bronz în stoc, să-ţi facă statuie. E criză.