Am să încep cu răspunsul. Da, PSD poate fi reformat. În fapt, PSD este singurul partid care a suferit schimbări drastice la vîrf după aproape fiecare ciclu electoral. Și, aproape de fiecare dată, schimbarea a venit cu promisiunea că vor fi lăsate în urmă acele părți din comportamentele care au provocat cele mai mari pagube partidului. Pînă la un punct așa s-a și întîmplat.

Ca să dau doar un exemplu, cenzura brutală a mass-media de pe vremea cabinetului Năstase a rămas o amintire neplăcută, o notă de subsol. Între timp, PSD a înțeles că e mai bine să își creeze o presă proprie pe care să o folosească așa cum știe mai bine. A dispărut tentativa brutală de intervenție împotriva vocilor critice și a fost înlocuită de un mecanism sofisticat de persuasiune, slăbiciuni birocratice și stimulente economice care presupune nu numai apariția unor medii de presă favorabile, ci și a unui soi de so­cietate civilă de partid. Stîngace, ridicolă uneori, dar folositoare.

La fel și strategiile electorale. PSD a arătat în 2016 că poate cîștiga alegeri cu disciplină, propagandă bine calibrată și un discurs oficial mai degrabă reținut. Sînt părți din public care au tendința să atribuie PSD mai mult decît spune de fapt. Acele lucruri, nuanțele xenofobe, izolaționiste, antioccidentale ș.a. sînt venite din zona PSD, dar aproape niciodată rostite clar, cu subiect și predicat, de liderii partidului. Oricine are răbdare să citească sau să asculte ce spun Liviu Dragnea, Sorin Grindeanu sau oricare alt membru al conducerii și se poate obiectiva o să remarce că acești domni sînt mai degrabă plictisitori.

Am încercat să explic, în textul de săptămîna trecută, mecanismul de funcționare a PSD – un partid al administrației al cărui unic scop este distribuirea banilor publici către rețelele proprii, folosind o metodă de calcul care întotdeauna propune populației o tranzacție călduță, cu beneficii mici, dar constante. Stilul său de guvernare e mai degrabă non-conflictual – știu cum sună asta în contextul ultimelor săptămîni, dar dacă ne uităm înapoi o să vedem că, după perioada Văcăroiu, nici o guvernare PSD nu și-a mai antagonizat voluntar largi clase sociale. Din contra, a urmat un proces lent de adaptare la noile condiții interne și externe, astfel încît s-a transformat din partid post-comunist într-un colos centrist și relativ be­nign atunci cînd nu are pusee scurte și, în general, ratate de autoritarism. Ca o paranteză, demonstrațiile din această iarnă au avut o agendă punctuală, personajele negative au fost evidente (Liviu Dragnea și cîțiva apropiați), dar foarte puțini dintre cei care au ieșit la proteste au cerut ca PSD să părăsească guvernarea.

Văzută dintr-un punct de vedere al beneficiilor pentru societate, soluția ideală pentru o reformă de durată a PSD ar fi o întoarcere spre social-democrația pe care o clamează în lume. Asta ar presupune o atenție mai mare acordată egalității de șanse, combaterii sărăciei și o privire mai critică spre legile care guvernează în prezent munca sau fiscalitatea. Însă, preocupat în mod stupid să nu fie acuzat de comunism, PSD preferă să fie populist cu accente conservatoare. Asta deși asistăm la unul dintre fenomenele cel mai puțin discutate ale acestei perioade: maturizarea unei generații care nu numai că nu se teme să își afirme valori de stînga, ci le și promovează în mod activ. În piețele publice, în alegerile culturale sau personale. Unul din beneficiile deschiderii ultimilor ani e și această libertate de a nu simți vinovății ale generațiilor anterioare.

PSD face însă tot posibilul să stea departe de acest electorat. Nu îl încurajează și nici nu îl înțelege. Așa se explică, spre exemplu, selecția de candidați pentru funcții publice – în general foști funcționari care au atins un anume grad de prosperitate sau diverse rude plasate strategic prin Parlament și consilii locale ca răsplată pentru merite care vor rămîne întotdeauna neclare. Această direcție de schimbare este, așadar, aproape imposibilă pe termen scurt. Concluzia e relativ simplă: PSD poate fi reformat din interior, schimbînd lideri, însă procesul e lent, iar pagubele pentru societate sînt mari, sau poate reformat din exterior printr-o monitorizare atentă a felului în care exercită puterea.

Interdependența PSD – stat face ca orice efort care vizează transparența circuitelor de bani publici, scoaterea la lumină a surselor reale de influență asupra deciziilor instituțiilor, a agendei reale a acestora să fie în același timp benefic pentru stat, cît și pentru PSD. Închipuiți-vă, spre exemplu, ce rol mic ar avea Liviu Dragnea dacă nu ar mai putea decide arbitrar, prin interpuși, cărei primării i se pot da bani pentru proiecte locale. Dacă ar exista proceduri și criterii clare. Am îndoieli majore că, lipsit de această putere de semizeu al bugetelor publice, dl Dragnea ar fi reușit să oblige Guvernul să ia decizii aproape suicidale, așa cum a fost aceea care a dus la adoptarea OUG 13 la ceas de noapte. E un cerc vicios din care PSD nu poate ieși singur. Dar poate fi ajutat.

Și a fost ajutat. În mod ironic, strigătul de revoltă al sutelor de mii de oameni ieșiți în stradă pentru a cere Guvernului transparență și responsabilitate a ajutat PSD să înțeleagă mai bine unde e granița dintre legitimitate și abuz. Dar nu suficient. Aceasta a fost doar o bătălie. Ori de cîte ori o persoană sau o organizație (fie ea partid, ONG sau sindicat) va forța Guvernul să explice și să își asume clar deciziile, partidul care a pus acel guvern în funcție va fi mai aproape de un mandat legitim. Abuzul subțiază legitimitatea, iar repetat, o anulează. Iar PSD încă învață asta. Pas cu pas. 

Teodor Tiţă este jurnalist. Îl puteţi găsi la twitter.com/jaunetom.