La sfîrșit de august, se împlinesc douăzeci de ani de la moartea prințesei Diana de Wales. Accident de mașină. Urmărit de paparazzi, bolidul în care se găsea prințesa a scăpat de sub controlul unui șofer deloc stăpîn pe reflexele sale și a intrat într-un ­stîlp în trecerea subterană de lîngă Pont de l’Alma. Avea 36 de ani, divorțase cu un an înainte de Charles, prinț de Wales, și se afla la Paris împreună cu iubitul ei, un egiptean de bani gata, și el mort în acel accident. Întîmplarea a devenit, repede, lung și nesecat prilej de vorbe și de ipoteze.

În orice caz, mi-amintesc bine emoția care a cuprins, atunci, planeta. Lumea întreagă s-a înghesuit să participe la un fel de bocet de superlux. Lady Di a devenit, brusc, un fel de idol pur și liber martirizat de bestiala familie regală care, prinsă în tradiții absurde, a ostracizat-o, de nu cumva și mai rău. O analiză rece a faptelor arăta că nu era tocmai așa, dar povestea unei prințese nefericite, care tînjea după dragoste adevărată, claustrată în umezeala cețoasă a castelelor scoțiene și obligată la un mariaj rece, a prins ca o telenovelă bună. Funeraliile au avut anvergură de stat, chiar dacă nu au fost, oficial, astfel numite – sfătuită de abilul prim-ministru Tony Blair, pe atunci tînăr, ambițios, șarmant, abia suit în scaun, cu fler politic intact, Regina Elisabeta a II-a a acceptat acest gen de festivitate îndoliată deși, inițial, a avut rețineri. Tony Blair a și lansat formula „prințesa inimilor“ sau așa ceva – o formulă siropoasă care a făcut carieră prin toată presa lumii. Mi-amintesc, de asemenea, șirul de vedete venit la slujba de înmormîntare de la Westminster Abbey: Elton John, George Michael, Luciano Pavarotti, Tom Cruise, Nicole Kidman, Steven Spielberg, Tom Hanks, Mariah Carey… Printre ei, parcă-i văd și pe Hillary Clinton, Henry Kissinger, Margaret Thatcher. Evident, erau acolo și o sumă impresionantă de regi și regine, prinți și prințese. În fața catedralei, peste 2000 de oameni, în fața televizoarelor peste 32 de milioane de britanici și peste 1,5 miliarde de oameni de pe tot globul – popor. Eram și eu printre ei.

Mi-amintesc, însă, și altceva. Cu o ocazie, am vizitat zona rurală a Angliei, undeva în Berkshire, nu departe de Londra, la doar două luni după ceremonie. Venisem cu impresia că tot poporul jelea prințesa, așa că oriunde am mers în acea vizită îmi exprimam și eu regretul pentru moartea Dianei de Wales. În acea împrejurare am cunoscut un lord care mi-a mărturisit că nici măcar nu se uitase la funeralii – preferase să iasă la o vînătoare de vulpi. Uimit, l-am rugat să-mi explice. Mi-a spus că i se pare dezgustătoare toată nebunia mediatică în curs, că Lady Diana murise, totuși, într-un context deloc onorabil și că, la urma urmei, ce mare ispravă făcuse ea pentru Regat ca să merite toate astea – în fine, simțul lui de englez sadea îi spunea că o ceremonie mai discretă ar fi fost cu mult mai potrivită decît această revărsare exagerată de lacrimi publice. E drept, după această conversație, un vecin al lordului mi-a șoptit răutăcios că, într-adevăr, îl văzuse pe fereastră cum călărea țanțoș printre ogarii energizați de mirosuri de canide, dar că optase pentru acest program de frondă abia cînd se convinsese că nu-l invitase nimeni la nici unul dintre evenimentele funerare ale zilei, ceea ce îl rănise în orgoliul lui de lord. În fine, să-i lăsăm pe nobilii englezi cu ale lor și să privim în lumea noastră, de astăzi.

Acum, pentru că se împlinesc douăzeci de ani de la tragedie, se (re)lansează filme, se vernisează expoziții (una cu hainele ei!), se comemorează cu vorbe vibrate. Ziarele și surata lor dominatoare, Facebook, scriu impostat sau lăcrămos în aducere aminte. Sigur că moartea unei tinere femei este dureroasă pentru familie și prieteni. Și în sens înalt, existențial, moartea unui om la 36 de ani cutremură pe oricine. Dar nu prea înțeleg de ce tristețea a căpătat dimensiuni planetare și comemorarea are ceva măreț-eroic.

Totuși, cred că lumea a luat-o razna. Zic și eu, ploieștean plebeu, ca lordul: ce a făcut Prințesa pentru lumea asta, ca să-i fie, astfel, cinstită memoria? Dacă tot simțim că e de datoria noastră să comemorăm oameni importanți la douăzeci de ani după moarte, vă aduc aminte că tot în 1997 au murit unii care merită recunoștință și aducere aminte pentru binele enorm pe care l-au adus lumii. Iată: George Wald, profesor la Harvard, laureat Nobel pentru medicină în 1967, a descoperit că retina conține vitamina A și a deschis drumul unor metode de investigație și tratament ocular de care au beneficiat zeci de milioane de oameni de atunci încoace; John Eccles, neurofiziolog australian, laureat Nobel pentru medicină în 1963, a descoperit mecanismul ionic implicat în excitarea și inhibarea părților centrale și periferice din membrana celulei nervoase; Alfred Hershey, bacteriolog și genetician, premiul Nobel pentru medicină în 1969, a descoperit structura genetică a virușilor, precum și mecanismul de reproducere al acestora; Alexander Todd, biochimist britanic, laureat Nobel pentru chimie în 1957, a realizat cercetări decisive asupra structurii și sintezei nucleotidei, nucleozidei și coenzimelor; Edward Mills Purcell, fizician, laureat Nobel în 1952, a descoperit rezonanța magnetică nucleară în lichide și în solide (descoperire fără de care nu ar exista cunoscutul examen medical RMN, printre altele); John Kendrew, chimist britanic, laureat Nobel în 1962, a descoperit structura mioglobinei.

Mai întîi, remarc faptul că de acești oameni nu au auzit decît specialiștii, deși de realizările lor profită, în sensul cel mai propriu al vieții și al sănătații, întreaga noastră specie. Veți recunoaște, sper, că binele pe care l-au făcut omenirii asemenea oameni este incomparabil cu binele adus pe lume de Diana de Wales. Și ei au murit în 1997. Și totuși, nici unuia dintre ei nu i se dedică filme documentare comemorative, expoziții și eseuri, după ei nu oftează nimeni, în afară de cîțiva apropiați, bănuiesc. Și dacă o să-mi spuneți că lumea o comemorează pe prințesă pentru că avea un suflet bun, o să vă aduc aminte că tot în 1997 a murit și Maica Tereza. Nu am aflat de vreo comemorare puternic mediatizată a acestei sfinte. Că lumea e nedreaptă, știam. Că e și tîmpită, aflu pe zi ce trece. O tîmpenie dulce și inofensivă de data asta, conced…