În copilărie şi adolescenţă, dacă trecea o zi fără scandal şi o săptămînă fără vreo bătută în familie, însemna fie că eram la bunica, studiind ca un intelectual ce sînt cum pasc bovinele, fie în vreo tabără comunistă. Cînd am aflat de sindromul Tourette, am fost sigur-sigur că familia mea şi, în general, familiile alcoolicilor din bloc ar fi fost extrem de bine calificate pentru a fi candidaţi excepţionali şi cîştigători exclusivi ai Oscarului pentru Tourette. Înjurăturile şi abuzul verbal erau parte a vocabularului de bază al tezaurului lingvistic, utilizat cu sfinţenie în fiecare zi.

Dacă Gogu nu o bătea pe Ana, pe Nuţa sau pe Lica, dacă Gigilică nu o bătea pe Lili şi mama pe tata după ce el încerca, beat fiind, să o trosnească, săptămîna aia era sigur din luna în care se făcea ţuica şi erau toţi într-o semicomă alcoolică. Exista, desigur, şi posibilitatea să avem o explozie de stoluri de porci pe cerul senin, care în mod maiestuos să îşi înceapă zborul spre ţări mai calde. Absolut firesc, pentru bărbaţii din familie – rafinaţi amatori de excentricităţi şi posesori ai unui simţ estetic aparte –, observarea evenimentului în cauză ar fi devenit o prioritate absolută, în dauna practicilor curente.

Situaţia din ghetourile unde am stat sau pe care le-am vizitat de-a lungul ultimilor anilor este mult mai proastă. Violenţa din taberele de refugiaţi din Bekaa, în Liban, din satele izolate din Laos, din ghetourile din Tbilisi şi de peste tot în Uniunea Europeană este, practic, aceeaşi. Ştim că abuzurile sînt cumplite în zonele cele mai complicate ale societăţilor noastre, dar nu sînt deloc convins că înţelegem foarte clar ce se întîmplă acolo. Nu cred că înţelegem deloc de ce abuzurile din ghetouri sînt mult mai multe, mai violente şi mai deloc raportate.

În Ferentari, femeile bătute nu pot să facă mai nimic. Traficanţii de droguri nu sînt foarte fericiţi dacă cineva sună la poliţie şi au metode de răzbunare dure. În cazul în care totuşi cineva sună la 112, există o posibilitate destul de mare ca poliţistul să considere că o bătută nu strică unei femei, că doar aşa e tradiţia şi la el în familie. Se prea poate, de asemenea, ca omul să fie un admirator al lui Antonescu, care automat crede că oricine locuieşte în Ferentari ar fi meritat să nu existe pentru că strică puritatea neamului celui bun. În ambele cazuri, intervenţia este mult întîrziată sau nu este deloc.

În cazul foarte fericit în care un poliţist mai cu suflet catadicseşte să intervină, apar alte probleme majore. Femeia stă într-un bloc insalubru şi condiţiile în care trăiesc copiii ei sînt departe de a fi cele potrivite. Bărbatul ei este alcoolic sau ia droguri şi adesea îşi bate cu sălbăticie co-piii. În mod firesc, intervenţia poliţistului va duce şi la sesizarea serviciului de protecţie a copilului. Cum poliţistul, practic, nu poate să facă nimic în primele 72 de ore, femeia va rămîne singură cu un bărbat probabil amendat şi extrem de furios.

În concluzie, sesizarea poliţiei pentru violenţa în ghetou irită traficanţii de droguri, înfurie agresorul, care, după plecarea poliţistului, rămîne în casă împreună cu victima şi toată povestea riscă să se termine cu o decizie a Serviciului de Protecţie a Copilului de a lua copiii din familie. Desigur, amenda va fi plătită tot de femeie.

Ca secretar de stat la Ministerul Muncii am încercat să fac tot ce am putut ca să schimb situaţia actuală. M-am lovit de o şefă a Agenţiei Naţionale care mi-a explicat rapid că ea e atît fina lui Ponta, cît şi a mîinii drepte a preşedintelui, domnul Mihalache, şi că socrul său actual este unul dintre cei mai mari avocaţi din România. Agenţia, în timpul preşedinţiei doamnei, a avut un proiect super-dubios cu SRI-ul şi a plătit senzaţional de bine o parte a şefilor de ONG-uri care se ocupă de violenţa domestică. Principala ei preocupare părea a fi fost călătoriile în străinătate şi proiecte care mai de care mai bănoase. Acuzată de plagiat, am reuşit – ce e drept, cam greu – să o eliberăm din funcţie.

Sistemul administraţiei publice se mişcă foarte greu şi, la fiecare trei zile, în România o femeie moare din cauza violenţei domestice. Deşi am avut sprijin de la ministrul Muncii şi ministrul Justiţiei în ceea ce priveşte reacţia statului împotriva violenţei domestice, lucrurile nu se schimbă datorită blocajului de la Ministerul de Interne. După ce am ameninţat că îmi dau demisia şi că o să ies în presă, domnul Tobă a acceptat o întîlnire, la care am fost şapte oameni. Domnul Tobă a început întîlnirea glumind cu bun-simţ, că nu este numai o problemă cu femeile bătute, ci şi cu bărbaţii bătuţi de femei, şi ne-a amintit cazul în care „o nebună îl alerga pe unul cu cuţitul prin Brăila“. Secretarul de stat de la minister, aflat la întîlnire, un domn cu mult bun-simţ, şi-a pus în mod involuntar mîinile în cap.

Copiii din Ferentari cu care îmi petrec majoritatea week-end-urilor văd violenţa ca pe un lucru normal. Mai toţi ştiu mult mai mult despre fotbal decît despre orice altceva.

În noua mea poziţie, am reuşit să îl conving pe secretarul general al Consiliului Europei şi pe prim-vicepreşedintele Comisiei Europene să trimitem o scrisoare către UEFA pentru a face împreună o campanie care să reducă abuzurile împotriva femeilor. Am primit un răspuns călduţ, aşa că acum strîng semnături în Parlamentul European pentru a creşte presiunea asupra preşedintelui UEFA.

Visul meu este ca, pentru un întreg sezon, fiecare meci al UEFA să înceapă cu un videoclip de 15 secunde cu cei mai cunoscuţi fotbalişti, avînd un mesaj clar – Stop violenţei împotriva femeilor! Aş vrea ca toate meciurile să înceapă cu jucătorii şi arbitrii venind pe teren îmbrăcaţi în aceleaşi tricouri – eventual roz – cu acelaşi mesaj. Jucătorii să fie însoţiţi de fete jucătoare de fotbal, îmbrăcate la fel. Şi, pentru 15 secunde, singura reclamă pe stadion să fie acelaşi mesaj. Ar fi tare fain dacă toate porţile ar fi vopsite în roz şi cu acelaşi mesaj pe bara transversală.

Strîngem semnături. Dacă vreţi să ne ajutaţi, trimiteţi un e-mail la v.nicolae@diplomacy.edu. Cine ştie, poate că Federaţia Română de Fotbal începe prima.