Cele mai reprezentative – și, poate, înșelătoare – imagini ale canalelor de știri din secolul al XXI-lea au fost cele în care irakienii își arătau zîmbind indexul mînjit cu cerneală violetă, pentru a dovedi astfel că au votat cu ocazia alegerilor din ianuarie 2005 din țara lor. Pentru mulți dintre ei a fost prima oară cînd au votat.

Mesajul transmis de aceste imagini a fost că democrația a ajuns, în sfîrșit, și în Irak. Un sistem fără alegeri libere nu poate pretinde că este democratic. De aceea, pentru mulți oameni, imaginile unui proces de votare desfășurat corect (petele de cerneală de pe deget îi împiedicau pe votanți să voteze de mai multe ori) erau o dovadă suficientă că lucrurile s-au schimbat.

Democrația însă e un sistem extrem de complex, iar alegerile libere reprezintă doar unul dintre aspectele sale. Lipsa alegerilor libere implică, fără îndoială, lipsa democrației. Ceea ce nu înseamnă că și reciproca e adevărată. Alegerile sînt o condiție necesară, dar nu și suficientă a democrației; ea necesită și instituții stabile, care întrupează valorile democratice.

Astăzi, tot mai multe țări desfășoară alegeri, și democrația se află totuși în pericol. În țările dezvoltate sau în curs de dezvoltare, lezarea încrederii publice și eșecul de a proteja instituțiile democratice pun la încercare sistemele de piedici și contraponderi care au funcționat, în unele cazuri, secole de-a rîndul.

Atacurile împotriva instituțiilor democratice nu au loc doar în țările cu o experiență democratică restrînsă. Ele pot fi observate aproape peste tot, inclusiv în SUA – cea mai veche democrație din lume.

În Occident, glorificarea virtuților democrației în fața întregii lumi a amintit multă vreme – alături de amenințarea focului veșnic pentru cei care nu adoptă crezul democratic – de prozelitismul unei religii seculare. Dar prelegerile pe care lumea dezvoltată le ține țărilor în curs de dezvoltare nu au fost niciodată de prea mare folos.

Cu ani în urmă, după un eveniment la care un filantrop activ pe plan internațional a ținut un discurs de mai multe ore despre democrație – înainte de a decola spre noi zări, la bordul avionului său privat –, un prim-ministru balcanic din auditoriu m-a întrebat: „Și eu ce ar trebui să fac acum?“ În timp ce el se afla în prima linie, confrun-tîndu-se cu probleme delicate, legate de minorități etnice, feluriți nepoftiți îi ofereau un șir interminabil de sfaturi de genul „să faci așa, că altfel…“, pentru care ei nu vor trebui niciodată să-și asume vreo responsabilitate.

Acum, roata s-a întors, mai ales în ceea ce privește politica externă a SUA. Sub administrația președintelui Donald Trump, guvernul american nu se mai sinchisește nici măcar să simuleze atașamentul față de democrație.

Ceea ce reflectă, fără îndoială, o uzură veche de decenii a promovării democrației de către Occident. Mai mult de atît, democrația este amenințată direct, chiar în țara în care ea ar trebui să aibă cele mai adînci rădăcini politice și culturale.

Trump nu urmărește doar să evite repetarea greșelilor politice din trecut, așa cum declară. El și susținătorii săi au luat în vizor instituțiile fundamentale pe care se bazează democrația americană, incluzînd Justiția, puterea legislativă, presa liberă și altele.

Carl von Clausewitz, ofițerul de armată și teoreticianul prusac din secolul al XIX-lea, a prezis epoca războiului total, care va veni la mai puțin de un secol după moartea sa. Ceea ce nu a prevăzut a fost epoca politicii totale, în care toate instituțiile unei societăți vor fi aservite unei lupte ideologice acaparatoare. America se află acum în mijlocul unei astfel de lupte, iar felul în care SUA va reglementa această situație va inspira modul în care și alte națiuni vor gestiona propriile lupte de acest gen.

Criza internă a Americii o împiedică să-și joace dublul rol tradițional de sursă de încredere instituțională și de agent al schimbării. După război, SUA au susținut securitatea internațională prin intermediul NATO și al altor instituții, și au fost mai mult decît dispuse să înfrunte amenințări regionale și globale – adesea, cu puțini aliați de partea lor.

Din păcate, Trump nu respectă cum se cuvine această moștenire și nici tradiția americană a optimismului și a încrederii în propriile instituții. El nu realizează faptul că sistemul american de guvernare a constituit principala sursă a prestigiului mondial al țării – sau nu-i pasă. În schimb, refuză să recunoască evoluția istorică a Americii și o consideră o pildă de autoamăgire și naivitate, în care SUA oferă o masă fastuoasă profitorilor din întreaga lume.

Tăcerea Americii e deja asurzitoare. În Siria, SUA au cedat terenul altora, chiar dacă acest război ar putea determina viitorul Orientului Mijlociu musulman. Între timp, respingerea de către administrația Trump a Parteneriatului transatlantic de comerț și investiții (TTIP) a bulversat partenerii și a stimulat rivalii. Indiferent ce ar spune Rex Tilerson, șeful hărțuit al Departamentului de Stat american, acestei instituții îi lipsește în momentul de față alonja globală. În absența unei diplomații cu spirit de inițiativă, SUA vor fi eclipsate internațional în scurt timp de China.

Trump a cîștigat însă alegerile din 2016, așa că ne arată degetul pătat cu cerneală, de parcă acesta ar fi singurul lucru care contează. În anul care urmează, va fi de datoria americanilor de toate culorile politice să arate la rîndul lor degetul – și să demonstreze că democrația înseamnă cu mult mai mult decît atît. 

Christopher R. Hill, fost secretar de stat adjunct pentru Asia de Est, este decan la Korbel School of International Studies, Universitatea din Denver, şi autor al volumului Outpost.

© Project Syndicate, 2018

www.project-syndicate.org

traducere de Matei PLEŞU