Cine susţine Cuba
După 47 de ani, Organizaţia Statelor Americane (OSA), la Adunarea sa generală, a respins suspendarea Cubei ca membră. Aşa-numitele ţări ALBA (acronimul spaniol pentru Alternativa Boliviană a Americilor) " Cuba, Venezuela, Honduras, Nicaragua, Bolivia, Republica Dominicană şi Ecuador " au reuşit, parte datorită abilităţii lor, parte din cauza Statelor Unite şi a democraţiilor latino-americane, să reabiliteze Cuba. OSA-ul a pus, totuşi, două condiţii. Cuba trebuie să ceară explicit reintegrarea şi trebuie iniţiat un dialog în concordanţă cu premisele Cartei OSA şi cu alte documente esenţiale ale acesteia, precum şi cu principiile pe care se bazează aceste documente " dintre care cele mai importante sînt democraţia şi respectul pentru drepturile omului. Asemeni multor compromisuri democratice, rezultatul i-a lăsat pe toţi puţin mulţumiţi şi puţin dezamăgiţi. Cu toţii puteau spune că au ieşit victorioşi, şi nimeni că a acceptat înfrîngerea. Dar aceste compromisuri sînt precum statisticile sau costumele de baie sumare: ceea ce arată e mai puţin important decît ceea ce ascund. Două consideraţii fundamentale îmi vin în minte, şi ramificaţiile lor în ţări "la dispoziţia oricui" din America Latină, precum El Salvador, sînt semnificative. Prima se referă la felul în care ţările ALBA îşi duc politica externă. Avînd în vedere că ţările mai mici nu acţionează independent de Venezuela, şi că preşedintele venezuelean Hugo Chávez nu acţionează fără îndrumarea Cubei în probleme cu greutate, este acum evident că nici cubanezii, nici aliaţii lor nu-l vor slăbi pe preşedintele Obama în ceea ce priveşte chestiunile latino-americane. Ele ar fi putut lăsa să treacă cu uşurinţă adunarea OSA, dîndu-i noului preşedinte american mai mult timp să pregătească Congresul şi opinia publică pentru o hotărîre de un echilibru delicat. Problema principală este cum să ridice embargoul de aproape 50 de ani al SUA pe comerţ, investiţii şi călătorii în Cuba, şi ca aceasta să apară, totuşi, drept rezultatul unei negocieri. Ţările ALBA au decis să nu-i facă nici o concesie lui Obama şi încearcă, în schimb, să-l înghesuie într-un colţ: ori SUA va fi de acord cu consensul OSA, înfuriind amîndouă părţile lobby-ului cubano-american şi pe activiştii pentru drepturile omului, abandonînd principii şi angajamente, sau SUA va trebui să acţioneze singură (poate doar cu Canada alături), rămînînd complet izolată în America Latină " ultimul lucru pe care şi-l doreşte Obama. Grupul ALBA a tras mult pentru un vot sau pentru un compromis în termenii lor, pe care să-l poată flutura apoi în ochii lumii şi ai opiniei publice. Obama nu a avut altceva de făcut decît să accepte. O a doua consideraţie este că acest comportament va continua. Motivul pare destul de clar: Cuba are nevoie de ajutor internaţional şi nu sînt prea multe locurile unde l-ar putea găsi. Speranţele că Brazilia şi China i-ar furniza bani gheaţă au fost zădărnicite de criza financiară şi geo-politică. Şi Chávez, în ciuda recentei creşteri a preţului petrolului, nu-şi mai poate permite să subvenţioneze Cuba, aşa cum a făcut-o în timpul anilor de glorie. De aceea cubanezii speră să găsească resurse în altă parte, şi singura posibilitate, oricît de îndepărtată ar părea, este Banca Inter-Americană pentru Dezvoltare. În principiu, ca să fii membru al BID trebuie să fii membru OSA, şi acesta poate fi motivul pentru care Cuba a insistat atît pentru acest lucru; şi pentru care a fost, în cele din urmă, atît de dezamăgită că nu a fost readmisă fără a i se pune condiţii. Indiferent de asta, ea îşi va pune aliaţii să insiste pentru o alianţă cu BID, în timp, ce simultan, îşi va radicaliza poziţia în altă parte, aşa cum face acum cu El Salvador. Într-adevăr, noul preşedinte al El Salvador, Mauricio Funes, a fost ales pe baza apartenenţei la FMLN (Farabundo Marti Liberation Front " Frontul de Eliberare Farabundo Marti), partidul care a urmat vechiului grup de guerilă de extremă stîngă din anii ’80 şi ’90. El este de stînga, dar moderat şi modern, şi s-a identificat în mod deschis cu preşedintele brazilian Lula şi cu Barack Obama, în opoziţie cu Chávez. Într-o discuţie privind componenţa cabinetului său, chiar înainte de inaugurarea acestuia de pe 1 iunie, vechea gardă FMLN a cîştigat, ameninţînd că va face publice disensiunile. Cubanezii, nicaraguanii şi venezuelenii nu sînt dispuşi să-i facă vreo concesie nici lui Funes, considerînd că istoria e de partea lor, şi că acum e momentul să scoată la lumină toate problemele. Probabil că, pînă la un anumit punct, au dreptate. Pentru că cea de-a doua lecţie a adunării OSA se referă la comportamentul democraţiilor latino-americane, în special Mexic, Brazilia, Chile şi Columbia. Ele au încercat să facă pe plac SUA (circulă zvonul că Obama i-a telefonat lui Lula şi i-a cerut ajutorul), dar nu au dorit să o rupă cu Cuba şi Venezuela pentru a fi pe faţă de partea SUA. Nu vor face acest lucru nici în viitorul apropiat, pentru nici o problemă ce ar putea suscita discuţii, dacă aceasta ar însemna o confruntare cu ţările ALBA. Fidel Castro ştie asta şi va profita de angajamentul diluat al ţărilor democratice în privinţa drepturilor omului şi a democraţiei. În ţările în care conflictele sînt prezente sau incipiente (Bolivia, Guatemala, El Salvador, Paraguay şi Ecuador), extremiştii de stînga vor trage tare, democraţii se vor uita în altă direcţie, şi Obama ori va ceda (aşa cum a făcut la OSA) şi va plăti un preţ în politica internă, ori se va retrage din America Latină, de frică să nu fie izolat. O ocazie minunată pentru un nou început în relaţiile americano-latine va fi, astfel, ratată. Jorge G. Casta
